Tendința aceasta a noastră de a ne îndrepta doar către ceea ce este creat ascunde în spatele ei dorința (mai rar conștientizată) de a ne îndrepta către nimic, către neființă, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revoltă a omului – aceea de a nu dori să existe!
Astăzi prăznuim Întâmpinarea Domnului de către Dreptul Simeon la templu, la 40 de zile de la nașterea dumnezeiescului Prunc. Cât de important este acest moment în istoria mântuirii omului, putem realiza dacă luăm aminte la cuvintele acestui bătrân cuvios, care a rostit, de îndată ce a primit pe Copil în brațe: „Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Aceste cuvinte nu sunt doar imn de slavă și de mulțumire aduse de un bătrân împovărat de ani (conform tradiției, a trăit 360 de ani până să vadă împlinindu-se proorocia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” – v. Isaia 7, 14). Ci sunt și un oftat de ușurare al întregii omeniri, care aștepta pe Izbăvitorul încă de pe vremea în care Adam și Eva se tânguiau la porțile raiului din care fuseseră alungați. Venirea lui Mesia înseamnă, între altele, și adăugarea de sens vieții noastre. Este, de fapt, Viața pe care o așteptăm și noi, cei de azi. Așa cum Dreptul Simeon a rostit acele cuvinte privind la Prunc, inspirat de această vedere a Stăpânului care șade smerit în brațele slugii Sale, tot așa și noi, doar privind insistent către Domnul, conștientizându-I prezența, putem gusta din ceea ce înseamnă a fi „slobod” – adică liber față de tot și toate, nemaifiind rob al lumii, dar cuprinzând lumea ca un împărat.
Mâine, pe de altă parte, se va citi în biserici din Evanghelia care ne relatează cum un om plin de păcate, un trădător, un om de… nimic, „căuta să vadă cine este Iisus” (cf. Luca 19, 1-10). Este vorba de Zaheu și de a lui sfântă curiozitate. Aceasta este dorința cea bună și de folos – să vedem pe Dumnezeu, pe Creatorul și Proniatorul nostru. Și, implicit, pe toate să le cuprindem prin prisma acestei înalte vederi, privindu-le, adică, cu și întru Dumnezeu. Modul acesta de a privi îl entuziasmează pe Psalmist, atunci când exclamă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”(Psalmi 18, 1). Alternativa ar fi să ne îndreptăm privirile către creaturi, dar fără Dumnezeu, privindu-le ca atare (sau în sine). Cale de mijloc nu există. Iar în ceea de a doua ipostază, când îl scoatem pe Dumnezeu din ecuația privitului nostru, suntem luptați de o greu sesizabilă ispită, aceea de a vedea… nimic! Unul dintre filosofii germani obsedați, am putea spune, de o astfel de temă, fiind adesea asociat cu nihilismul, Friedrich Nietzsche, menționează în lucrarea „Dincolo de bine și de rău” că „de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului”. Adică tu te poți uita în hău, dar îți asumi un risc, acela ca și hăul să se „uite” în tine. Și te expui unui risc foarte mare în momentul în care faci acest lucru, pentru că asta presupune ca tu să te lași impregnat de acest abis, de acest neant.
Când am avut ocazia de a le vorbi mai tinerilor mei colegi – unii tineri preoți, alții care urmau să devină preoți -, despre ce am putut eu învăța în puțina mea experiență de duhovnic, am început chiar cu acest lucru. Anume cu faptul că un duhovnic, când lucrează cu omul care s-a rupt de Dumnezeu, se confruntă, de fapt, cu teribila ispită a acestuia de a tinde către neființă, către nimic. Patimile, păcatele omului, tot ceea ce-l desparte pe acesta de Dumnezeu, nu sunt decât moduri prin care noi ne manifestăm în chip vizibil alegerea de a ne îndrepta către neființă în loc de a ne îndrepta către Dumnezeu – Ființa desăvârșită. Dacă cineva este prins de patima alcoolului, spre exemplu, acela este un om nemulțumit cu ceea ce este, care caută un „refugiu” într-o iluzie, în altceva decât propria-i existență – cu bunele și cu relele ei. Și se poate lesne sesiza, într-un alcoolic, tendința de a se distruge, de a se anihila. Fiecare dintre noi, în momentul în care fugim de durerile din această viață, căutând refugiu în tot felul de plăceri de moment, de fapt refuzăm să trăim, să ne asumăm viața. Am vrea să fim altfel sau să fie altfel, dar acel altfel nu este decât alternativa existenței noastre – adică nimicul, neființa.
Suprema revoltă a omului
Zbaterea aceasta a omului între Dumnezeu și ispita de a nu exista constituie tema unui film pe care-l recomand oricărui îndrumător de suflete; e vorba de „Sunset limited” (regizat de Tommy Lee Jones, care și joacă rolul personajului alb – profesorul, în celălalt rol din film, al personajului de culoare – fostul pușcăriaș, fiind Samuel L. Jackson). Filmul narează teribilul dialog dintre personajul de culoare, care-L propovăduiește pe Hristos, și celălalt personaj, care vrea să se sinucidă. Orice argumente i-ar fi adus, oricât ar fi încercat să-l convingă – și multă vreme a fost biruitor -, acest propovăduitor al lui Hristos nu a mai putut să spună nimic în fața dorinței acelui profesor de a dispărea în neant, de a nu mai avea pe nimeni, de a nu mai fi în comuniune cu nimeni, de a dispărea cu totul. Finalul filmului e unul deschis, care lasă loc multor interpretări… Cu astfel de lucruri ne confruntăm și noi toți, în ultimă instanță (nu doar duhovnicii), pentru că de câte ori ne îndreptăm privirea către un lucru sau o persoană sau o idee, de care ne lipim fără Dumnezeu, de fapt ne îndreptăm privirea către nimic. Căci nimic nu are existență în sine și nu va dăinui în veșnicie, în afara lui Dumnezeu. Tendința aceasta a noastră de a ne îndrepta doar către ceea ce este creat ascunde în spatele ei dorința (mai rar conștientizată) de a ne îndrepta către nimic, către neființă, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revoltă a omului – aceea de a nu dori să existe!
Pe de altă parte, în momentul în care ne îndreptăm către Dumnezeu privirea, când căutăm să vedem cine este Hristos, în momentul acela noi ne scuturăm de ispita de a nu mai exista. Ceea ce Dumnezeu a adus din neființă la ființă nu mai parcurge drumul invers: de la ființă nu se mai poate întoarce cineva la neființă! De aceea este cu totul greșit să spui, când moare cineva, că „a trecut în neființă”. Nu a trecut în neființă, ci a trecut în veșnicie, s-a dus la Domnul, vrând-nevrând. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi evitată, poate fi doar amânată cât suntem pe acest pământ. Ne putem ascunde de El, Îi putem evita privirea, și acum, și după moarte. Dar nu-I putem ignora prezența. Degeaba ne spunem că avem credință, dacă nu ne străduim a privi către Dumnezeu, dacă nu ne aburcăm precum Zaheu în sicomor, căutând „să vedem”. „Și demonii cred și se cutremură”(Iacov 2, 19), dar refuză a fi în comuniune cu Dumnezeu. Ați observat poate că, atunci când nu suportăm o persoană (pe care am vorbit-o de rău sau care ne e antipatică etc.), nu o putem privi în ochi, decât, eventual, pentru puțină vreme. Nu rezistăm acelui dialog al ochilor. Ni se frânge privirea, se prăbușește către pământ. Dacă cineva ne e drag, dimpotrivă, o sorbim din priviri, nu ne mai saturăm a o privi… Sau când suntem absenți din viața noastră, avem tendința de a privi în gol, către nimic anume. Felul în care privim – fizic sau duhovnicește – ne trădează starea în care ne aflăm, ne indică fără putință de tăgadă dacă suntem orientați spre Dumnezeu sau spre nimic. Și dacă ni se pare că nu avem nimic, că mâinile noastre nu duc nimic, să privim către ele: vom vedea că avem un Prunc în brațele noastre strânse a părintească grijă și că dorul nostru își află, astfel, deplina alinare. Și vom fi liberi.
(Articol publicat pe site-ul doxologia.ro)
