Doamna Iulia Fotea este învățătoare, asistent social, preoteasă și mamă a unei familii numeroase: are șase copii în viață, doi pierduți în timpul sarcinii și o fetiță care a murit la șase luni după naștere.
Într-un interviu emoționant pentru rubrica #vinereapentruviață a Agenției de știri Basilica, doamna Fotea povestește bucuriile și provocările întâlnite în viața de până acum.
Interviu de Alexandra Nadane
Doamna Iulia Fotea, sunteți preoteasă, mamă a șase copii și profesoară. Cum vă găsiți puterea să vă dedicați acestor roluri și cum le trăiți?
Mulțumesc Bunului Dumnezeu, le trăiesc intens! Puterea mea este Domnul și sprijin și ajutor părintele, soțul meu. Facem totul împreună, noi și copiii. De asemenea, în timp am învățat să mai cerem și ajutor din când în când. De fapt, dorința noastră de a desfășura activități cu tinerii și copiii din parohie ne-a pus în situația să apelăm la oameni de nădejde din sat pentru a sta câteva ore cu ai noștri.
A trebuit, cumva, să ne susținem reciproc. De asemenea locuim aproape și de familiile noastre, bunici, mătuși. Este un avantaj pentru urgențe. Dar în general suntem noi și copiii și ne descurcăm mai mult sau mai puțin. Fiecare zi este o provocare!
O familie cu nouă copii, din care trei în cer
Slavă Domnului, am dat naștere la șapte copii și mai avem șase în viață: Ioan Casian (21 ani, student), Efrem (14 ani), Gheorghe (10 ani), Macrina (5 ani), Teodora ( 3 ani) și Spiridon (1 an). Primii copii s-au născut la distanță mare (4-5 ani) unul de celălalt și a fost mai ușor. Acum însă am primit trei copii de la Domnul în ultimii cinci ani și încercăm să păstrăm ritmul nostru dinainte.
Este puțin mai dificil. Fiecare are cerințele și talentele lui și îi antrenăm și în activități extrașcolare: chitară, dans popular, balet, tenis de masă, volei ș.a. De aceea sunt aproape zilnic drumuri lungi de făcut. Dar văd de multe ori atâtea intervenții ale lui Dumnezeu în viața noastră și asta mă încurajează să continui!
De această dată, la copilul mic de un an, am ales să stau în concediul de creșterea copilului pentru a mă ocupa pentru un timp mai mult de nevoile familiei. La penultimii copii nu am reușit, deoarece tocmai fusese selectat un grup țintă din parohie într-un proiect cu fonduri europene ce ne-a sprijinit mult satul, copiii și părinții acestora, dar și pe noi ca familie. Am lucrat atunci și ca asistent social și ca învățătoare.
Noi niciodată nu suntem singuri
Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să le ducem cu bine toate până la capăt. Când mergi cu El pe cale, chiar dacă este greu știi că nu te va lăsa. Ești plin de nadejde și speranță! Poate simt de cele mai multe ori că nu le fac bine și mă simt copleșită dar nădejdea că Domnul le știe și le așază îmi dă curaj. Și mai este și Maica Domnului și sfinții prieteni ce nu ne lasă la greu.
Noi niciodată nu suntem singuri. Asta este cel mai important. Că nu suntem niciodată singuri! Cu puterea noastră multe nu le putem rezolva, dar când le cerem lor ajutorul știm sigur că le rezolvă și așează. Poate uneori nu cum ne așteptăm sau ne-ar placea. Dar dacă este de Sus, trebuie să le acceptăm.
Minuni cotidiene
Unul dintre cei șapte copii, Maria Ecaterina, a plecat la cele veșnice la șase luni după naștere. Ați aflat în timpul sarcinii că are mai multe probleme de sănătate și ați ales să o nașteți și să-i dăruiți multă dragoste și grijă. Cum ați trăit aceste momente și cine v-a sprijinit?
Prunca noastră Maria Ecaterina a răsărit ca o lumină și la fel a și plecat din viața noastră, repede ca un fulger. Dar a lăsat urme adânci. În sensul că a contribuit la apropierea noastră de Domnul și de acceptare a lucrării Lui în viața noastră.
E ca atunci când orbești și îți dezvolți anumite simțuri. Așa am simțit eu, cel puțin. Cu de dorința de a o ,,ține” cât mai mult în viața noastră, m-am agățat de toate canalele de comunicare cu Domnul: rugăciune, post, Sf. Liturghie, Sfintele Taine și, bineînțeles, Maica Domnului și sfinții Lui. Și am început să văd minunile din viața noastră. Pentru că se întâmplă zilnic asta, dar noi nu avem poate ochi să le vedem. Suntem prea ocupați cu cele exterioare.
Pentru mine a fost o perioadă de intensă apropiere de cele ale lui Dumnezeu. Cred că omul care se întâlnește cu moartea devine mai atent. Realizează că nu în el este puterea. Că este ceva mai presus de toate. Cel puțin așa ar trebui. Noi am fost crescuți în biserică de părinți și bunici. Și nu am putut trăi cele șase luni intense, mai mult în spital cu Ecaterina, fără Dumnezeu. Când te simți neputincios în mâinile cui te poți lăsa? Numai în mâinile Lui!
Da, am aflat din timpul sarcinii că fetița este foarte bolnavă și că este posibil nici să nu duc sarcina până la termen. Ea a fost al doilea copil din cele nouă sarcini, șapte aduși pe lume cu ajutorul Domnului.
Avortul, de neconceput
Dintotdeauna mi-a fost milă de omul în suferință și mereu am perceput copilul ca fiind cea mai mare minune și dar al lui Dumnezeu. Când eram elevă visam, abia așteptam să cresc, să am copiii mei și familia mea. Cum aș fi putut să îi fac rău atunci, copilului ce mișca deja în interiorul meu și care, din afară, părea că nu va mai mișca (după spusele medicilor și diagnosticul sumbru)?
Nici nu concepeam avortul, dar tot am dus lupte grele cu mine, cu gândurile și mi-a fost rușine apoi, când am văzut mame mult mai calme la aflarea unor diagnostice grele. Au mers acasă și au primit copilul dăruit de Dumnezeu, l-au crescut și îngrijit cât a fost să fie.
De asemenea am văzut și mame ce au renunțat să lupte pentru copilul lor mult prea ușor. Este foarte dureros. Multe vezi în spital și te îngrozești, dar te și folosești în același timp. Cert este că fiecare familie/ cuplu ia propria hotărâre. Acum când privesc în urmă, o văd ca pe un test de credință, mărturisire și acceptare a voii lui Dumnezeu!
Eu îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat atunci gândul cel bun. Am reușit să o aduc pe lume și a plecat când a cosiderat Domnul. Nu am hotărât eu momentul despărțirii. Au trecut 18 ani. Mă uit la copiii care termină acum liceul, la absolvenți. Așa ar fi fost. Dar nici atunci și nici acum nu îndrăznesc să visez prea mult. A fost așa cum a fost să fie. Am luptat pentru ea și am rămas împăcați că am făcut tot ceea ce s-a putut omenește face.
Un copil încredințat Domnului din pântece
Nu am simțit că am făcut nimic deosebit atunci. Era darul lui Dumnezeu pentru familia noastră, copil dorit și prețios. Iar ca să faci tot ceea ce îți stă în putință pentru sănătatea copilului tău, asta face orice părinte și cu un copil sănătos care, Doamne ferește, se îmbolnăvește. De copilul odată ținut în brațe nu te mai poți desprinde.
Eu încă nu îl ținusem în brațe, dar îl simțeam că este acolo, ne bucurasem deja patru luni de existența ei. Frățiorul de trei ani abia aștepta să aducem cocuța acasă. Apoi am aflat problema fetiței și a început lupta cu cei din jur, care mă încurajau să renunț la sarcină. Păreau toți binevoitori și înțelegători.
Spuneau că nu este atât de grav să renunți la un copil bolnav, cu care te vei chinui și se va chinui o viață. Iar eu mă întrebam ce „Dumnezeu” ar fi de acord cu avortul? Oamenii îmi spuneau că de asta am aflat de problema în timpul sarcinii ca să pot renunța la sarcină. Păi de ce nu ar vrea cineva să îi curme viața după naștere? Care este diferența? Nu am văzut nicio diferență. Și am încetat să mă chinui.
Mi-am zis că trebuie să îmi încredințez fiica lui Dumnezeu, ca Sfinții Părinți Ioachim și Ana pe prunca Sfântă Maria: „Fie Doamne voia Ta”. Atunci ca mamă, ca părinte, primești o putere ce nu se poate compara.
Să te lupți pentru copilul dăruit de Dumnezeu
Trebuie să te lupți pentru copil pe orice cale. Viața lui este în mâinile tale și dacă este bine, cu atât mai mult dacă are ceva probleme de sănătate. Și bineînțeles că fiecare suflet merită să vadă lumina zilei. Cine eram eu să hotărăsc întreruperea vieții?
Acum medicina a avansat. Nu are un picioruș? Se vede la ecograf? Ca părinte vei face tot posibilul și va purta o proteză aproape reală. Sufletul lui nu degeaba a fost dat de la Domnul. S-ar putea să fie cel mai inteligent din familie și să inventeze lucruri indispensabile omenirii. Dau așa, un exemplu, dar oricare ar fi diagnosticul, nu suntem noi în măsură să curmăm o viață. Din contră.
Ar trebui să avem puterea să ne jertfim chiar viața noastră, fie la naștere, fie prin creșterea grea, alături de el, o viață întreagă. Odată pusă acolo viață, este un semn pentru noi că Dumnezeu are un scop, nu este deloc o întâmplare. În timp, vom înțelege. Noi, mamele, suntem ca un canal al Lui de comunicare cu această lume. Fără mame nu ar mai fi viață. S-ar sfârși lumea!
Eu atunci m-am gândit că nu sunt nici prima, nici ultima mamă care a adus pe lume un copil cu probleme. Făceam atunci și Facultatea de Asistență socială. Chiar era născută când mi-am susținut licența. Îmi amintesc că eram în spital cu ea, după o intervenție chirurgicală, când a fost cursul festiv.
Am rugat doamnele asistente medicale să o supravegheze două ore, cât am lipsit. Poate cineva ar judeca acest gest ca fiind iresponsabil. Dar, odată ce am hotărât să o aduc pe lume, am sperat că va trăi cât mai mult în viața noastră (în mintea mea speram, îmi proiectasem măcar 40 ani). Astfel am încercat să mă adaptez și să le duc și pe celelalte ale vieții cu capul sus și zâmbetul pe buze. Dacă ai un copil bolnav nu înseamnă că trebuie să te îngropi în casă.
Un copil, chiar și cu nevoi speciale, este o bucurie
Viața cu toate ale ei merge înainte. De exemplu, Ecaterina a fost cu noi la mare în acea vară. Am făcut asta în trecere, mai mult pentru frățior, trei zile, în drum spre spitalul din București unde am dus-o pe ea. Dar a trebuit să ne gândim și la celălalt copil. Și Dumnezeu ne-a binecuvântat la Techirghiol prin mâna părintelui Arsenie Papacioc, care a cuprins-o așa frumos în brațe! Amintirea asta îmi este vie, ca ieri. A fost o mare mângâiere pentru noi acea întâlnire!
De sprijinit, pentru că m-ați întrebat, numai soțul mi-a fost alături. Era mai realist, mai cu picioarele pe pământ și discutam problemele creșterii unui copil cu nevoi speciale. În rest, toți cei apropiați ne spuneau să nu ne condamnăm pe viață.
Acum știu că m-aș fi condamnat pe viață dacă nu o nășteam. M-aș fi întrebat clipă de clipă: Cum ar fi fost? Cum ar fi arătat? Cât ar fi trăit? Unde este acum? Mii de întrebări mi-ar fi dat insomnii și coșmaruri. Acum sunt liniștită. Pentru că acesta a fost scopul: să o aduc pe lume și să o botez. Face parte din Biserica lui Hristos.
Este mântuită! Este cea mai fericită acum! Și faptul că Dumnezeu ne-a lăsat-o șase luni și o săptămână după naștere, să putem să ne bucurăm de ea și să ne creăm și amintiri, a fost o binecuvântare. Și cred că a făcut misiune aici, nu numai cu noi, ci și cu cei care au cunoscut-o. Ne-a fost o lecție tuturor!
Un copil este bucurie oricum ar fi sau arăta. Este suflare din suflarea lui Dumnezeu și are cu siguranță un dar pentru noi, oamenii, chiar dacă trăiește câteva clipe sau o viață întreagă. Asta știu acum sigur. Pentru că am trăit și sunt datoare să o spun: niciun dar de la Dumnezeu nu este întâmplare!
Nu poți „returna” darul lui Dumnezeu
Ce gânduri aveți pentru femeile și familiile care află în timpul sarcinii despre probabilitatea de a naște un copil cu nevoi speciale și se confruntă cu presiunea de a face avort?
Să nu facă avort! Dragele de ele! Cu multe se poate confrunta o mamă însărcinată, dar merită orice sacrificiu! Eu știu că îmi spuneam, în sinea mea, când îmi dădeau medicii diagnosticele sumbre, că, până la urmă… voi merge și o voi crește în pădure departe de ochii lumii, dacă lumea nu o vrea, dar avortul îl excludeam. Copilul este darul Lui Dumnezeu – iertare că mă repet –, iar darul nu se discută!
Darul este dar. Nu îl dai înapoi, nu îi dai foc, nu îl arunci. Încerci să îi găsești un scop în casa ta. Dacă chiar nu se poate, îl dăruiești mai departe. Pentru că sigur ar fi alții care ar avea mult mai mare nevoie de el și ar avea și mare grijă. În cazul de față, se poate încredința spre adopție.
Dacă știi că tu chiar nu vei putea avea grijă de el, încredințează-l spre a ajunge într-o familie care îl poate primi cu dragoste. Așa îl vei proteja, vei deveni o eroină în viața lui. Asta înseamnă că te vei lupta cu toată lumea și cu toate condițiile ca să îl protejezi să vadă lumina zilei. Apoi, dacă chiar nu se poate, va crește cu alți părinți și va deveni ce îi este dat să devină. Dar odată avortat, fără viață, nu mai are nicio șansă. Este dur, dar oprirea vieții cum se cheamă? Nu putem ocoli cuvântul…
Și mai este și oprirea unei ramuri a vieții: acel copii poate ar fi avut copii și așa mai departe. Dar câți conștientizăm asta? Este atât de dureros! Odată cu un copil avortat, tăiem și potențialul pe care l-ar fi avut el, inclusiv de a se naște cine știe câte generații din el. Este extrem de dureros! Îmi vine să plâng numai când mă gândesc.
Mă doare și mai tare că suntem parte a unui popor creștin, iar acesta nu are conștiința păcatului când îndeamnă mamele la avort. Să ne ierte Dumnezeu și să ne ajute să conștientizăm adevărul!
Copiii nu sunt ai noștri, sunt ai lui Dumnezeu
Ce gânduri aveți pentru femeile care trec prin suferința pierderii unui copil în perioada sarcinii sau după naștere?
Este o durere foarte mare pierderea unui copil în oricare moment. Te simți ruptă în două. Parcă nu mai reușești să te adaptezi la lumea aceasta, pentru că ai vrea mai mult să fii dincolo, cu copilul, dacă s-ar putea, pe lumea cealaltă. Este ceva greu de explicat în cuvinte. Pe parcursul anilor, am trecut și eu, chiar de două ori la rând, prin crucea grea a pierderii sarcinilor.
De una abia aflasem și una era destul de avansată, dar s-au oprit din evoluție. Te întrebi cu ce ai greșit, ce nu ai făcut bine, te învinovățești sau îl întrebi pe Dumnezeu de ce te pedepsește. Treci prin toate stările. Pentru că se știe că unul din motivele opririi din evoluție este dat de mutații genetice ale embrionului, ale copilului, eu am trecut poate mai ușor.
Dar copiii, odată ce i-ai purtat, rămân în ființa ta. Nu îi uiți. Vei povesti despre asta sau te vei gândi la ei o viață întreagă. Depinde de fiecare dacă mai mult sau mai puțin. Cert este că viața merge mai departe și trebuie să înveți să trăiești cu asta.
Noi am ales să primim toate darurile trimise de Dumnezeu. După Ecaterina am mai născut cinci copii sănătoși și au fost și cele două sarcini oprite din evoluție. Nu știi niciodată ce îți rezervă viața. Nu știu nici cât ne mai este îngăduit, ca părinți, să trăim alături de ei, dar știu sigur că se au și se vor avea unul pe altul.
Copiii nu sunt ai noștri, sunt ai lui Dumnezeu, Căruia Îi mulțumim că ne-a dat acest privilegiu, să facem parte din viața lor.
Suferința pierderii unui copil
Vă mai împărtășesc ceva ce m-a marcat și m-a educat, pot spune. Pe parcursul anilor, am văzut multe doamne care, după 50 ani, au regretat că nu au adus mai mulți copii pe lume. De cele mai multe ori pentru că au ajuns copiii lor, câte unul, să aibă grija toată părinților, ceea ce e firesc de la o vârstă, sau pentru că pur și simplu au regretat sarcinile eliminate cu bună știință. Ele sunt pentru mine o lecție de viață.
Nu știu dacă am reușit să răspund la întrebarea dumneavoastră. Femeile care trec prin suferința pierderii unui copil în perioada sarcinii sau după naștere să aibă credință și încredere că toate sunt lăsate de la Dumnezeu, că nu sunt în puterea noastră. Dacă este să nască, se va întâmpla cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Și, poate mă repet, dar este foarte important să țină legătura cu biserica, cu duhovnicul ce le va da o rânduială de rugăciune, să se spovedească, să se împărtășească, să participe la Sf. Maslu. În biserică ne apropiem de sfinți, care mijlocesc pentru noi și care fac atâtea minuni! Să îi luăm de prieteni și să le cerem ajutorul!
Noi îi avem de exemplu, după Ecaterina, pe Efrem (14 ani) și pe Gheorghe (10 ani), dăruiți de Dumnezeu în urma rugăciunilor făcute la cei doi sfinți. Chiar de ziua Sf. Efrem am aflat de sarcină, după ce am citit mai multe zile la rând acatistul și după ce am promis sfântului că îi voi pune numele copilului.
Și pe Maria Ecaterina am încredințat-o în mâinile Maicii Domnului încă din timpul sarcinii și a plecat la Domnul pe 1 august, la începutul postului Adormirii Maicii Domnului. Eu am fost încredințată astfel, încă o dată, că este după voia Lui.
Să ne încredințăm copiii sfinților
Deci, mamele să își încredințeze copiii lor sfinților, să le dăruiască nume puternice și să le citească Acatistul des în timpul sarcinii. Sfinții vor avea grijă de copii! Sunt cei mai de nădejde prieteni. Ca părinți creștini, în primul rând, ar fi normal să ne dorim să ni se mântuiască pruncii. Noi vrem să îi vedem mari, fericiți la casele lor, cu servicii bune. Nu știu dacă este creștinesc acest proiect.
Nu este rău să visăm, dar cred că rugăciunea părinților pentru copiii lor, chiar din timpul sarcinii, este de ajuns să fie: „Doamne, ajută-mi copilul să se mântuiască” sau „Doamne, fie voia Ta în viața mea! Ajută-mi mie, familiei și acestui copil să ne mântuim!” Dumnezeu îi va trimite tot ce îi va fi de folos în acest sens. Ce este drept, s-ar putea să nu se potrivească cu proiectul nostru pentru viitorul lui.
Încă ceva ce aș vrea să spun mamelor ce pierd poate sarcină după sarcină și se simt neîmplinite și nefericite și poate de cele mai multe ori se întreabă care este rolul lor pe acest pământ. Știu că în fața Domnului mă voi afla singură la Judecata de Apoi, cu ce am făcut eu pentru lumea aceasta și pentru suflet. Nu merg cu soțul sau copiii, nici cu obștea sau cu cine m-am aflat în timpul vieții.
Deci scopul vieții este mântuirea sufletului nostru. Astfel, trebuie să învățăm să ne ducem cu bucurie alături de Domnul orice cruce am primi în această viață. Noi avem multe proiecte și multe dorințe, dar de cele mai multe ori nu se realizează, poate de aceasta, că nu ne-ar fi de folos pentru mântuire.
Am înțeles și eu asta nu de foarte mult timp. Pentru că am prietene ce nu pot aduce copii pe lume sau altele care nici măcar nu au găsit, până la o vârstă înaintată, partenerul cu care să își împartă viața. Și se întreabă care este rostul lor? Pentru cine muncesc? Avem tendința mereu să ne comparăm cu ceilalți. Să ne bucurăm, să fim fericiți, să ne acceptăm pe noi și ce am reușit să facem și să avem! Viața noastră însăși, lumina dimineții sunt daruri neprețuite!
Implicare în comunitate
Sunteți un om implicat în viața comunității. Cum îi încurajați pe cei din jur să se implice pentru a oferi sprijin în situații dificile?
Despre implicarea noastră în comunitate pot spune că este o necesitate să ne creștem copiii frumos în dragoste de tradiții, cultura strămoșească și țară. Cred cu tărie că, dacă le creăm o copilărie cu amintiri frumoase, se vor dezvolta armonios și ca adulți. Și doar ei sunt viitorul.
Noi, în parohie, de peste 23 de ani, avem diferite activități. Desfășurăm ateliere de cateheză pentru toate vârstele, ateliere de muzică psaltică, pictură religioasă – „Sf. Gheorghe” – și programul educativ de Crăciun „Nașterea Domnului, bucurie sfântă”. Am înființat grupul vocal „Hurgheșelul” și ansamblul folcloric „Hurgheșul”, devenite embleme ale identității noastre locale
Organizăm spectacole, participăm la festivaluri și concursuri, susținem ateliere de artizanat și gastronomie tradițională. Peste 70 de copii și tineri sunt activ implicați redescoperind și transmițând valorile și obiceiurile satului românesc. Organizăm cercul literar „Al. Vlahuță”, atelierul de istorie locală „Ioan Apostu” și un atelier de comunicare dedicat copiilor și tinerilor.
Pe timpul verii, organizăm Școala de vară Feredeni – luna august devenind o perioadă intensă de formare, recreere și comuniune. Am derulat și proiecte cu finanțare europeană: prin programul Erasmus+, tineri din parohie au participat la activități educative în Spania și Slovenia.
De asemenea, am implementat timp de trei ani proiectul „Alege Școala – Consolidează familia”, în cadrul Programului Operațional Capital Uman, destinat sprijinirii copiilor ai căror părinți lucrează în străinătate.
Este îmbucurător că o parte din tinerii ce au trecut prin aceste grupuri sunt în continuare în biserică, alături de noi, urmează Seminarul Teologic sau sunt la facultate, pentru a deveni profesori, ingineri, preoți, și ne sunt sprijin în activitățile ce le desfășurăm. Putem spune că nu mai este tot greul pe umerii noștri.
Cum îi încurajăm pe cei din jur să se implice pentru a oferi sprijin în situații dificile? În primul rând prin implicare și dăruire. Degeaba spui, dacă nu faci, dacă nu te implici. Nădăjduiesc și pot spune că deja vedem rezultate.
Cei care ne-au văzut ,,în acțiune”, care au fost cu noi și au pus în practică orice activitate de binefacere, au căpătat o obișnuință, un impuls. Acum au devenit la rândul lor tineri, oameni implicați să ajute pe cel în nevoie, să acționeze pentru comunitate și binele acesteia.
Sprijin pentru femeile în criză de sarcină
Iar dacă vorbim de femei în criză de sarcină, după mine aș lua acasă toți copiii pe care nu îi pot crește alte mame. Dar fac destul de puțin, cât pot și eu, cu ce am sau caut ajutoare. Ajut atât pe perioada sarcinii, cât și după ce se naște copilul. Important este să aflu la timp de cea care trece prin criza de sarcină.
În comunitatea noastră mică în general ține părintele legătura, ca duhovnic, cu mamele, și le ajută mult să audă o vorbă bună și o încurajare. Pentru că presiunea psihologică uneori este mai profundă decât lipsurile materiale. Poate uneori nici nu există lipsuri, de fapt marea problemă în zilele noastre este că a avea mai mulți copii nu se încadrează în tiparul social obișnuit și, poate, unor mame le este greu să iasă din acest tipar social și să accepte voia lui Dumnezeu.
De obicei nici nu prea este loc de Dumnezeu în viața aleasă, pentru că mulți acceptă concubinajul și trăirea după propria voie. Atunci multe din încercările vieții sunt resimțite mult mai intens. De aceea, lipsa lui Dumnezeu din viața noastră ne face mult mai vulnerabili în fața depresiei sau altor patologii.
La nivelul comunității, atunci când sunt mari nevoi și este nevoie de consiliere specializată, ținem mereu legătura cu echipa Departamentului ProVita a Arhiepiscopiei Iașilor (+40 745 992 668) cu Biroul ProVita al Protopopiatului Hârlău (+40 743 794 289), unde soțul meu a fost opt ani voluntar, sau cu Asociația Glasul Vieții (0746 513 287).
Facem tot ce ne stă în putere să ajutăm mama să țină copilul, să îl aducă pe lume și să îl crească sau să îl dea spre adopție. De aceea am lăsat contactele. Nu se știe. Poate vreo mamă are nevoie și apelează.
Mama trebuie să lupte pe orice cale pentru copilul ei, pentru ca acesta să vadă lumina zilei! Restul le va așeza cum știe Dumnezeu mai bine. Să ne ajute Bunul Dumnezeu și să ne dea gând bun și putere tuturor, să avem grijă cu toată ființa și cât ne pricepem de minunile Lui, copiii!
Foto credit: Arhiva personală
