Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae
Duminica a șaptea după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)
Dacă în Dumnezeu n-ar fi și relația eternă dintre Tatăl și Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existență a unor făpturi conștiente, chemate și ele la starea fericită fără sfârșit a relației frățești cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relația eternă și prin fire a Fiului cu Tatăl. Și nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.
Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu și o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El și Fiul Său și pe care Tatăl și Fiul Său să o ajute să se înalțe la iubirea față de Tatăl, asemenea Fiului, și la iubirea frățească față de Fiul, ca și la iubirea frățească între ele.
De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii și a oamenilor din ea, dar și când aceștia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model și putere în iubirea lor față de Dumnezeu și întreolaltă.
Nu poate fi o existență supremă și fără de început ca model și țintă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.
Părinții Bisericii spun că, dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deoființă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe niște fii asemănători Fiului Unul-Născut pe care să-i iubească și care să-L iubească, și, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire față de Tatăl, să voiască să se creeze și alți fii care să iubească pe Tatăl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rămas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi și El supus, asemenea unei esențe, unor legi de care nu poate scăpa. Fără un Dumnezeu Tată și Fiu (și Duh Sfânt), n-ar exista decât viziunea panteistă a unei esențe din care evoluează toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepășit.
De aceea, și când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a încredințat Tatăl misiunea să Se facă om și să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu și să le dea puterea spre aceasta.
Dar cum a fost posibil ca oamenii să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu și să nu se iubească nici între ei, iar prin aceasta să ajungă supuși morții, câtă vreme modelul lor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârșită față de Tatăl?
Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explică prin aceea că oamenii n-au putut fi aduși la existență ca subiecte ale firii dumnezeiești infinite, ci ale unei firi mărginite. Ei au mai primit și corpuri, pentru a trebui să se ajute și pentru a se ajuta și unii pe alții și pentru a se sfinți de Dumnezeu și corpurile lor și universul îndeobște. Pe lângă aceasta au mai fost creați și ca făpturi libere. Fiul Unul-Născut, având și El în Sine toată infinitatea ființei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia și faptul că Fiul a avut față de Tatăl iubirea prin fire; și a avut-o din eternitate, odată cu existența Lui.
Oamenilor li se cerea și voința lor, ca să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor față de Dumnezeu și întreolaltă. Și aveau în această voință și tendința de a spori în conținutul vieții lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi și ușor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru subiectul propriu, ca să-și sporească viața sa, și prin aceasta să se intereseze mai puțin de Dumnezeu și de ceilalți, sau chiar să lupte cu ei, care se interesau și ei să-și atragă, din universul material și din așezarea altora, sporirea lor.
Astfel, ei n-au mai dat preț iubirii față de Dumnezeu și de semeni și n-au mai folosit nici rațiunea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire și prin credința în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unitate prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această rațiune conformă firii lor comune și Rațiunii lui Dumnezeu, sau Cuvântului și Fiului Lui, în socotințe individualiste, sau egoiste, producând prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cubicularul. Despre iubire”. El a descris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire între ele, ca o înaintare a unuia în altul și în considerarea de către unul a celuilalt ca o sine proprie, după asemănarea Sfintei Treimi, au ales să se urască și să sporească lupta între ele, susținând în cadrul firii celei una, repetată în ele, putința de a se sfâșia. Căci persoanele umane nu pot învinge amăgirea căutării infinității în sinea proprie, fără credință în Dumnezeu și alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii între ei și cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normală a unității firii umane. Și numai în unitatea în firea purtată de persoane diferite, care le vine din iubirea întreolaltă și în unirea cu Dumnezeu, stă normalitatea ei.
De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu ca om, ca să ne convingă și să ne dea harul, sau puterea Lui, ca să învingem această socotință egoistă, care pune firea noastră în lupta anormală cu sine însăși și cu Dumnezeu. Astfel, Hristos convinge socotința noastră să procedeze potrivit firii, neopunându-se rațiunii firii, prin care toți, precum avem o unică fire, așa putem avea și o unică socotință și o unică voință cu Dumnezeu și între noi, neavând nici o despărțire de Dumnezeu și între noi, când, prin legea harului, alegem ca regulă de viață legea firii în socotința noastră. Căci e cu neputință ca aceia care nu s-au unit mai înainte cu Dumnezeu, prin buna înțelegere și cuget drept, să poată conveni între ei prin libera hotărâre.
„Căci la început înșelătorul diavol l-a înșelat pe om prin răutatea vicleniei, îmbiindu-i momeala plăcerii înfățișată ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despărțit pe om de Dumnezeu și pe noi întreolaltă, făcându-ne prin alegerea socotinței să părăsim cugetul drept și să împărțim în modul acesta firea, tăind-o în multe păreri și închipuiri. Căci a făcut ca lege a trupului uneltirea și născocirea a orice fel de păcat, folosindu-se pentru aceasta de puterile noastre și impunând, ca sprijin al stăruinței răului în toți, lipsa de acord a socotinței lor. Prin aceasta a convins pe om să se abată de la mișcarea cea după fire și să-și miște pofta de la ceea ce e îngăduit, spre ceea ce e oprit…
Căci din neștiință răsare iubirea de sine, iar din aceasta răsare tirania față de cel înrudit (după natură)… De aceea, prin rațiune omul trebuie să ocolească neștiința și să se miște numai spre Dumnezeu prin cunoștință… Și prin acestea și pentru aceasta să dea naștere fericitei iubiri, care îl leagă de Dumnezeu și îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.„1
Căci iubirea, contrar rațiunii iubirii de sine, „adună cele divizate și face pe om iarăși o singură rațiune și un singur mod de viețuire și aduce la egalitate și netezește toată inegalitatea și deosebirea, susținută în toți prin socotințe proprii. Mai mult, ea mișcă în chip cuvenit spre o inegalitate lăudabilă, întrucât fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine (în locul său) așa de mult, și-l cinstește cu atât mai mult pe acela ca pe sine, cu cât mai înainte îl respingea și râvnea să fie el înaintea aceluia…„. Și „fiecare e al fiecăruia și toți ai tuturor și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora„. Și s-a înălțat spre Dumnezeu, „părăsind particularitatea celor divizați și care divide, nemaisocotind pe celălalt om ca pe altul decât sine, ci cunoscând pe toți ca pe unul și pe unul ca toți… privind la rațiunea cea atotuna, împreună cu care îl cunoaștem apărând pe Dumnezeu și prin care El stăruie să Se arate ca bun, adunând în Sine făpturile Sale, fiindcă rațiunea nu-L poate cunoaște din El însuși cum este„.2
Prin Hristos ajungem astfel să socotim pe celălalt ca pe noi înșine, așa cum Tatăl nu mai desparte pe Fiul și pe Duhul Sfânt de Sine și nici Aceștia nu Se mai consideră despărțiți între Ei și de Tatăl. Fiecare îl vede în sine pe celălalt, ba e preocupat mai mult de acela decât de sine. Aceasta e simțirea proprie iubirii care unește, dar nu confundă. Căci, prețuind pe celălalt mai mult ca pe tine, nu trăiești despărțirea lui, dar nici pe a ta, care ai, în această trăire a lui de către tine, cea mai mare bucurie a ta.
Aceasta e Rațiunea (Cuvântul) care ne unește și în ea trăim Sensul suprem al existenței noastre (pe Tatăl).
Dar această țintă a realizat-o întâi Fiul în Sine, arătându-ne calea pe care să înaintăm spre ea în pilda vieții Lui de om și dându-ne din Sine puterea Lui.
Făcându-Se El omul pe care trebuie să-l realizăm și noi în unire cu El, a primit și pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dezbinarea între noi și între noi și Dumnezeu. Dar, primind nu patimile plăcerii, ci numai patimile suferitoare care au venit în firea noastră de pe urma acelora, le-a biruit pe acelea. Astfel, primind și moartea care a intrat în noi prin voia noastră, a învins-o și pe ea, dându-ne în Sine puterea de-a o învinge și noi, dacă ne unim prin credință cu El și ne despărțim pe cât putem și noi de patimile plăcerii și de vina de-a suporta moartea veșnică de pe urma lor.
În pătimirea Lui pentru noi, până la moartea pe cruce, se arată iubirea Fiului lui Dumnezeu făcut om, ca a Celui mai bun Frate pentru noi, dar și puterea dumnezeiască lucrătoare în această iubire. Dacă renunțăm și noi la patimile egoiste, primind pătimirile pentru păcatele egoismului nostru, arătăm și noi iubirea față de Dumnezeu, Care, întrupat ca om, a primit moartea ca să o învingă.
În Hristos ni se arată că Dumnezeu a învins moartea nu în mod arbitrar, folosindu-Se de atotputernicia simplă, ci de iubirea care se unește cu umanul, făcându-l iubitor de Dumnezeu până la dobândirea prin aceasta a iubirii, capabilă de deplina primire a puterii Lui, ca să învingă prin ea moartea. Iubirea învinge moartea în creatură, pentru că e unită cu puterea dumnezeiască. Dacă atotputernicia divină a creat lumea din iubire, tot prin iubire atotputernicia Lui readuce la viață trupul creat la început din țărâna neorganizată. Fiul lui Dumnezeu vrea să realizeze un dialog cu o ființă creată în trup, sau să vorbească cu această ființă existentă în trup. În Hristos ia El însuși trup, arătând că, chiar ca Dumnezeu, poate vorbi cu omul în trupul readus la viața nemuritoare. Pentru ca să-și învie trupul Său, după ce l-a făcut chiar al Său, pentru a învia prin el și pe al celorlalți, din iubire, era nevoie ca făptura omenească să răspundă și ea iubirii Creatorului, Care a voit să-i dea viața veșnică în Sine. Și prin trupul Său a voit să câștige și iubirea oamenilor de rând, ca să poată fi înviați prin atotputernicia Lui. Atotputernicia lui Dumnezeu n-ar avea rost să învie pe om în trupul lui, (decât) urmărind dialogul iubirii cu el și folosindu-se de acest dialog. (Deci) Iubirea pune în mișcare atotputernicia, sau chiar în ea este atotputernicia, nu se poate cugeta una fără alta. Iar iubirea din partea lui Dumnezeu se arată și în însușirea, prin ipostasul Lui, a pătimirii pentru om, ca să ajute și omul să pătimească, înfrângându-și plăcerea egoistă prin pătimirea pentru Dumnezeu.
Unde este iubire, este putere care învinge urmările răului sau ale diminuării existenței. Unde nu este iubire, este extrema trăire a neputinței, sau sărăciei de viață, ca moarte spirituală. În Dumnezeu este iubirea atotputernică, sau îmbinarea lor, pentru că existența desăvârșită este existența fără nici o lipsă simțită.
Dar iubirea nu poate fi într-o existență monopersonală. Iubirea implică comuniunea interpersonală. Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul; și în aceasta se arată puterea mea.
Pe de altă parte, iubirea învinge legile necesității. Dumnezeu nu trăiește supunerea sub niscaiva legi, menite să frâneze răul, pentru că este, prin Sine, binele deplin trăit în cea mai mare libertate. Creând pe oameni ca făpturi mărginite, chemate să urce prin comuniunea între ele în comuniune cu Dumnezeu, drumul acesta le-a fost indicat și ajutat prin unele legi, care trebuiau să stea în legătură și cu legile întipărite naturii. Oamenii trebuiau să se conformeze și unor legi ale naturii, având să împlinească legile binelui.
Dar, prin neascultarea de Dumnezeu, neîmplinind în parte legile lui Dumnezeu, acestea s-au schimbat în legi care le aduceau oamenilor suferințe și, până la urmă, moartea. Oamenii, căutând să scape de ele, își împlineau pătimaș poftele lor, care au căpătat și ele un fel de caracter de legi care îi stăpâneau. Fiul lui Dumnezeu, luând trupul omenesc, a învins stăpânirea acestor legi cu o mare putere; deși, luând trupul omenesc, suferea de caracterul pedepsitor luat de legile binelui, le-a suportat cu răbdare, fără să se lase condus de ele spre noi călcări ale lor. Și, prin aceasta, a ridicat trupul Său deasupra legilor cu marea putere a iubirii de oameni. Aceștia, până trăiesc pe pământ, dacă se unesc prin credința în Hristos, înaintează și ei spre biruirea acestor legi prin răbdare. Dar deplin le vor învinge și ei când vor fi înviați. Atunci iubirea, care-i alipește pe veci de Dumnezeu, îi va ridica și pe ei mai presus de legi. Vor fi și ei împărați în Împărăția lui Hristos pe care a venit El să o pregătească pentru ei, ajutându-le să înainteze spre ea prin Biserică. Dar în această pregătire spre Împărăția desăvârșitei libertăți a iubirii, ei sunt ajutați de Duhul Sfânt al lui Hristos. Stăpâni în această Împărăție vor fi Tatăl nostru, Fratele nostru și Duhul lor, prezent și în noi, deci și noi.
De fapt, toată propovăduirea și faptele lui Hristos urmăresc câștigarea oamenilor pentru Împărăția lui Dumnezeu. În Evanghelia Sfântului Matei se spune despre începutul propovăduirii lui Hristos: „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Și după aceea: „Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia (vestea bună) a Împărăției” (Matei 4, 23). El ne învață să ne rugăm lui Dumnezeu, numindu-L Tată, și cerându-I „să vină Împărăția Lui”, iar în „Fericiri” promite celor săraci cu duhul și celor prigoniți pentru dreptate Împărăția cerurilor. În Predica de pe munte cere oamenilor: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
În ultimele propoziții se arată în ce fel trebuie să se pregătească oamenii pentru Împărăția cerurilor. În Predica de pe munte, dând toate poruncile iubirii de oameni, Mântuitorul spune: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor” (Matei 5, 19). Iar poruncile ce se cer împlinite sunt cele ale iubirii, ale milei, sau ale iertării până acolo, încât cel lovit pe un obraz să i-l întoarcă și pe celălalt. Stăpânirea în Împărăția cerurilor este nu a celor îngâmfați, ci a celor smeriți: „Adevăr vă zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor„. Ca să facem parte din acea Împărăție, trebuie să fim „fii al Tatălui celui din ceruri” împreună cu Fiul Lui, Care S-a smerit din iubire până a Se face om. Dar fii ai Tatălui ceresc se fac cei care binecuvântează pe cei ce-i blestemă, cei ce iubesc pe vrăjmașii lor (Matei 5, 4-45).
Dacă stăpânirea prin sine în această Împărăție este cea a comuniunii treimice, participarea la ea nu o pot avea oamenii decât unindu-se cu Ea și trăind și ei din puterea Acesteia, comunicând între ei. Deci, cine se va smeri și va fi ca pruncii, acela va putea intra în Împărăția cerurilor (Matei 18, 4-5).
Cei care au scăpat de legile greu de împlinit prin puterea lor au devenit, prin iubire, stăpâni peste toate. Pe de altă parte, această calitate o dobândește „cel ce face voia Tatălui ceresc”, împlinind cele cerute înainte după pilda Acelui Tată Care „face să răsară soarele și trimite ploaie și peste cei buni și peste cei răi” (Matei 5, 45).
Dar această pregătire, spre a ajunge la iubirea care stăpânește peste toate legile, nu o pot realiza oamenii după ce S-a înălțat Hristos la ceruri, decât prin Duhul Lui Cel Sfânt. În acest sens spune Mântuitorul către Nicodim: „Adevăr, adevăr zic ție: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor” (Ioan 3, 5).
Nu fără El le-a învins și Fiul ca om, întâi răbdându-le ca urmări ale slăbiciunii aduse de păcate, apoi biruind însăși treapta ei culminantă, adică moartea.
Vom vedea prin ce lucrare poate ajuta pe om Duhul Sfânt în biruirea acestor slăbiciuni, ca să ajungă la starea de înviere, superioară legilor apărute de pe urma păcatului.
Deocamdată să arătăm cum le-a învins Hristos, Care nu le-a avut de suportat fără voie, ca noi, ci le-a asumat și suportat de bunăvoie. De aceea alterna în viața Lui actele de putere cu cele de pătimire și greutățile omenești, ba uneori le unea într-un mod tainic. E o unire antinomică, care împacă cele finite cu cele infinite, pentru că există totuși o înrudire a celor finite cu cele infinite și cele finite se pot lărgi ca să încapă în ele cele infinite. Dumnezeu îndumnezeiește cele omenești și omul înomenește cele dumnezeiești, fără să le desființeze.
Iată cum descrie unirea celor dumnezeiești cu săvârșirea sau pătimirea celor omenești în Hristos, Sfântul Grigorie Teologul: „Omul de acum era necompus. Ceea ce era, a rămas, iar ceea ce nu era, a asumat. Era la început fără de cauză, căci care este cauza lui Dumnezeu? Dar și mai târziu. El S-a născut pentru o cauză. Iar aceasta a fost: ca să te mântuiești tu, care-L jignești, care pentru aceasta disprețuiești dumnezeirea, fiindcă a primit grosimea ta. Căci, însoțindu-Se cu trupul prin mijlocirea minții, Dumnezeu S-a făcut omul de jos, fiindcă s-a îmbibat cu Dumnezeu…, ca să mă fac atâta dumnezeu, cât Acela S-a făcut om. El S-a născut (Matei 1, 16), dar era și născut (Ps. 2, 7; Fapte 13, 33; Evr. I, 5; 5, 5). Se naște din femeie (Gal. 4, 4), dar dintr-o Fecioară (Luca 1, 34-35; Matei 1, 20). Una dintre acestea îl arată om, cealaltă, Dumnezeu. El Se arată aici fără tată (Matei 1, 20), dar acolo fără mamă (Ps. 2, 7). Amândouă sunt proprii dumnezeirii. A fost luat în pântece (Luca 1,31), dar a fost cunoscut de Prooroc, care era și el purtat în pântece și a săltat (Luca 1, 41) în prezența Cuvântului pentru Care a fost făcut. A fost învelit în giulgiuri (Ioan 19, 40), dar leapădă giulgiurile, sculându-Se din mormânt (Ioan 20, 5-7). A fost pus în iesle (Luca 2, 7), deși a fost slăvit de îngeri (Luca 2, 13-14) și vestit de o stea (Matei 2, 2) și închinat de magi (Matei 2, 11). A fugit în Egipt (Matei 2, 13-14), dar fugărește pe egipteni (leș. 14, 27)… S-a botezat (Matei 3, 16; Luca 3, 21) ca om, dar a desființat păcatele ca Dumnezeu (Ioan 1, 29), deci ca să sfințească apele. A fost ispitit ca om (Matei 4, 1; Luca 4, 2), dar a biruit ca Dumnezeu (Matei 4, 11). A flămânzit (Matei 4, 2; Lc. 3, 21), dar a săturat mii (Matei 14, 20-21), căci El este pâinea de viață dătătoare și cerească (Ioan 6, 35, 48)„.3
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Ediția a 3-a, București – 2012, Relația între persoana Tatălui și cea a Fiului – temelia caracterului filial al persoanelor umane și a îndumnezeirii lor, pp. 50-60. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției)
Note:
1 „Epistola a doua, către Ioan Cubicularul. Despre iubire”, în P.S.B. vol. 81, Scrieri. Partea a doua, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990, p. 30-31.
2 Ibidem, p. 31, 32-33
3 Cele cinci cuvântări teologice, „Cuvântul 29. A treia cuvântare teologică”, 19-20, Ed. Anastasia, București, 1993, pp. 67-68.
Sursa: www.ziarullumina.ro
