IPS Gabriel: Pentru Biserică, „celălalt” rămâne un chip unic şi irepetabil al lui Dumnezeu, vrednic de respectul şi dragostea noastră

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Gabriel, Mitropolit de Nea Ionia şi Filadelfia, rostit în cadrul Sfintei Liturghii oficiată la Mănăstirea Caraiman, duminică, 23 octombrie 2016:

 

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

 

În pericopa evanghelică de astăzi (Luca 8, 27-39), Sfântul Evanghelist Luca ne relatează şi ne prezintă o imagine cu adevărat înfricoşătoare şi înspăimântătoare, în care apare chipul respingător al unui om dominat de nemiloasa şi întunecata putere a demonilor.

Starea omului din Evanghelia de astăzi era cu adevărat tragică, dar, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca, era cunoscută tuturor locuitorilor din împrejurimi, deoarece „de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27), răspândind trecătorilor teroare şi frică. Uneori, era legat cu lanţuri şi legături de fier la picioare ca să nu rănească pe nimeni, însă acesta, fiind stăpânit de lucrarea diavolească, rupea legăturile şi era mânat cu forţa în locuri pustii, departe de prezenţa oamenilor, izolat şi înstrăinat de restul lumii. Chiar numai vederea chipului său provoca teamă şi repulsie.

De fapt, aceasta este starea tragică pe care o provoacă diavolul în om, adică starea de păcat, care nu este altceva decât: tulburare, nesociabilitate, agresivitate, iraționalitate, instabilitate mentală, singurătate, disperare, înstrăinare şi îndepărtare de Dumnezeu şi de semeni.

A sosit momentul ca acest demonizat din Gadara, care provoca teroare şi frică în lume, să se îngrozească el însuşi la vederea Domnului, Ziditorul universului, iar de frica Acestuia a scos un strigăt puternic. După ce a căzut înaintea picioarelor lui Hristos, a strigat cu putere: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu‑Te, nu mă chinui” (Luca 8, 28). În continuare, Domnul îl întreabă: „Care-ţi este numele?”, iar el răspunde: „Legiune[1].

Desigur, nu este întâmplătoare întrebarea pe care o adresează Domnul. El pune această întrebare nu pentru că El Însuşi nu îi cunoştea numele, ci pentru că dorea ca prin întrebare să îl provoace pe demon sau, mai degrabă, pe demoni să se arate; să se arate deplina lor neputinţă în faţa Domnului, să se supună puterii şi voinţei Sale.

Cu toate acestea, chiar şi numai la nivel experimental, demonii cunoşteau autoritatea pe care o exercita Domnul asupra lor, cunoşteau însă şi dragostea şi compasiunea pe care o arăta faţă de cei demonizaţi. De aceea, realizând ceea ce îi aşteaptă, Îl roagă cu teamă „să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8, 31).

De aceea, demonii L-au rugat, în continuare, pe Domnul să le permită să intre într-o turmă mare de porci care păştea în apropiere. Verbul a ruga este folosit pentru a indica tocmai teama lor, dar şi cererea lor insistentă, ceea ce arată că ei au recunoscut puterea lui Iisus, dar şi deplina lor neputinţă în faţa Lui. Într-adevăr, Domnul le-a îngăduit, le-a dat încuviinţarea Sa. Fără ea, demonii nu ar fi putut face nici cea mai mică mişcare, nu ar fi putut stăpâni pe nimeni, nici măcar pe porci! Astfel, cu îngăduinţa Domnului, demonii au ieşit din cel demonizat şi au intrat în porci. Înfricoşaţi şi aceia, s-au aruncat în prăpastie, au căzut în lac şi s-au înecat. În continuare, păzitorii porcilor, uimiţi şi impresionaţi de minunea vindecării demonizatului, dar şi de distrugerea turmei de porci, s-au îndreptat spre cetate pentru a-i informa pe stăpânii lor.

Deşi proprietarii porcilor s-au grăbit să verifice corectitudinea povestirii păzitorilor şi chiar după ce l-au găsit şi văzut cu propriii ochi pe acela, care la început îşi rupea hainele şi mergea gol, rupând furios lanţurile de fier, iar acum era „îmbrăcat şi întreg la minte” (Luca 8, 35), adică transfigurat de harul lui Dumnezeu, se pare că au rămas nesimţitori în faţa vindecării minunate a aproapelui lor, din moment ce ceea ce îi preocupa în primul rând nu a fost altceva decât paguba economică provocată de pierderea porcilor şi nu Legea lui Dumnezeu.

Iar aici, iubiţi părinţi şi fraţi, merită să ne oprim puţin mai mult, deoarece aceasta este o realitate care are loc chiar în lumea noastră.

Poate că, într-adevăr, istorisirea de astăzi pare stranie pentru unii, destul de îndepărtată şi străină nouă, cetăţenii lumii contemporane, moderne, care se află într-o continuă evoluţie a civilizaţiei. Totuşi, nu de puţine ori şi nu sunt puţine exemplele când inima şi mintea oamenilor sunt stăpânite de ispită, sunt întunecate de patimi, sunt ţinute captive de păcat, astfel încât starea lor spirituală să fie predispusă la distrugere şi să fie condusă la îndepărtarea completă atât de Dumnezeu Însuşi, cât şi de aproapele.

Această înstrăinare a omului de Dumnezeu şi de aproapele şi-a făcut puternică prezenţa şi chinuie societatea noastră contemporană, atât la nivel european, dar şi la nivel internaţional, mai larg, prin circumstanţele tragice ale fenomenului actual al migraţiei popoarelor. Acest lucru tinde să reducă şi să elimine valoarea unică şi inestimabilă a persoanei umane, în calitate de creaţie şi chip al lui Dumnezeu – reflecţia Sa unică în fiecare om.

Izbucnirea problemei actuale a refugiaţilor reprezintă o consecinţă dificilă, dar şi o extindere a instabilităţii mai generale a unor ţări la nivel politic şi economic, a înstrăinării popoarelor între ele, precum şi a conflictelor îndelungate şi interminabile, iar responsabilitatea pentru acestea cade pe umerii noştri, ai tuturor. Desigur, abordarea problemei refugiaţilor reprezintă una dintre provocările majore cu care se confruntă atât autorităţile politice ale fiecărui popor, cât şi Bisericile Ortodoxe locale.

Pentru Biserică, însă, lucrurile sunt concrete şi clare, din moment ce Biserica se conduce întotdeauna după porunca dată de Capul ei – Hristos: „Fiindcă flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36).

Prin urmare, pentru Biserică, „celălalt” rămâne un chip unic şi irepetabil al lui Dumnezeu, vrednic de respectul şi dragostea noastră. Fenomenele precum rasismul şi xenofobia dau dovadă de egocentrism, evidenţiază înstrăinarea spirituală, lipsa lui Dumnezeu, fobiile patologice şi moartea (necroza) simţurilor noastre duhovniceşti şi nu îşi găsesc locul în Biserica noastră.

Pentru că aceasta este Biserica noastră! Acesta este rolul ei; el este sinonim cu unitatea. Ea leagă divinul de uman, îl uneşte pe Dumnezeu cu omul, pe om cu aproapele, uneşte materia cu spiritualul, văzutul cu invizibilul, neuitând că Însuşi Domnul nostru este migrantul prin excelenţă, care migrează cu dragoste în lumea umană, pentru a o mântui şi transforma. Diavolul cel egoist urmăreşte să distrugă această relaţie. De această relaţie se tem şi autorităţile lumii acesteia.

Aşadar, până în momentul judecăţii finale, Domnul „îngăduie” activitatea demonilor în lume, pentru ca luptându-se cu oamenii să-i facă vrednici de răsplata cerească şi de cununile slavei. Domnul vrea să fim luptători adevăraţi! Dacă nu ar exista adversari, nu ar exista nici lupte; iar dacă nu ar fi lupte, în mod firesc nu ar exista nici laudele şi cununile biruinţei. Ispitele, pe care le provoacă demonii, îi evidenţiază pe credincioşi, îi arată biruitori şi le pregătesc cununile slavei cereşti. În plus, aşa cum într-o persoană demonizată pot locui atât de mulţi demoni, la fel şi în inima credinciosului pot încăpea toţi Sfinţii. Din moment ce încape Hristos, cu atât mai mult Sfinţii…! (Sfântul Paisie).

Să ne încredinţăm, deci, viaţa noastră Domnului Iisus, Împăratul, Dătătorul de viaţă, rămânând în harul sfinţitor al Sfintelor Taine ale Sfintei noastre Biserici ca să ne asigurăm din autoritatea Sa puternică şi să ne umplem de Lumina preastrălucitoare a Vieţii şi Învierii Sale. De altfel, după cuvintele Sale, „neamul” demonilor nu poate fi alungat decât „cu rugăciune şi post” (Matei 17, 21). Amin.

[1] Verb latin lego = a cumula, a colecta. Defineşte un corp al armatei, compus din diviziuni mai mici. A fost cea mai mare unitate a armatei romane. Numărul de soldaţi varia de la un loc la altul şi de la an la an. În perioada Noului Testament, legiunea consta din 4.000-6.000 de soldaţi pedeştri şi 300 de soldaţi călare.

Comentarii Facebook


Știri recente