Ioan-Aurel Pop: Nu am greșit prea mult ca popor. Am construit mai mult decât am dărâmat, ceea ce ne dă curaj

Președintele Academiei a răspuns luni la întrebările participanților la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna. Între defectele românilor, Ioan-Aurel Pop a enumerat autodenigrarea, iar între calități faptul că românii nu țin supărare și trec ușor peste necazuri. Cea mai mare realizare a noastră: Marea Unire. Cel mai mare eșec: ratarea unirii cu Basarabia după 1989.

Întrebarea Dafinei Bârcă, studentă la Sibiu, pentru Președintele Academiei a fost:

  • „Care sunt, în opinia dumneavoastră, cea mai mare calitate și cel mai mare defect al românilor ca popor, pe care și le-au însușit de-a lungul istoriei? Care a fost cea mai mare greșeală și cea mai mare izbândă a noastră?”

Ioan-Aurel Pop a spus, printre altele:

  • „Toate popoarele fac greșeli atunci când au conducători proști. Altminteri, popoarele singure nu prea greșesc. De exemplu, când noi nu am reușit să facem Unirea în 1990 sau 1991, când nemții au făcut unirea.”
  • „Ne place așa de mult să ne nimicnicim, să ne punem cenușă-n cap și să ne plângem cât de rău ne merge, încât unii ajung să și creadă.”
  • „Care ar fi cea mai mare calitate a românilor? Cred că sufletul acesta cald și puterea de a ierta și de a lua binele din viață câteodată.”
  • „«Și la nunta mea / A căzut o stea» (Miorița – n.ed.) înseamnă că moartea și viața, în mintea românului – și nu a românului învățat, ci a românului învățat de Dumnezeu și de natură – merg mână în mână. Viața și moartea merg mână în mână. Dacă «la nunta mea a căzut o stea», eu nu cedez, ci eu mă nuntesc cu cerul, cu universul. Asta cred că e o calitate care ne-a ținut, în ciuda vitregiilor.”
  • „Regina Maria – cel mai mare bărbat de stat! Și ea neromâncă; dar vedeți, pentru ca un neromân să facă asemenea gesturi, trebuie să se identifice cu sufletul acestui popor.”

Redăm în continuare răspunsul integral al lui Ioan-Aurel Pop. Intertitlurile aparțin redacției.

„Încă mai suntem. Înseamnă că nu am greșit prea mult, că mai mult am construit decât am dărâmat”

Răspunsul Acad. Ioan-Aurel Pop la a doua întrebare primită de la participanții la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna

Dumneavoastră îmi puneți întrebări-capcană. Cine să le știe pe toate acestea? Plus că nu sunt întrebări care să fie adresate unui istoric. Poate unui psiholog. Vedeți că este iarăși la modă psihologia poporului român. Colegul meu de la Cluj, rectorul actual, Daniel David, se ocupă de psihologia poporului român.

Eu nu prea cred în psihologia popoarelor. Adică niciodată nu aș putea spune că există popoare „bune” și popoare „rele”.

La oameni e altceva, depinde – dacă, după o viață întreagă ai făcut numai rele, sigur că te cataloghează lumea. Dar totuși trebuie să răspund și atunci vă spun ce cred, cum aș răspunde la un colocviu amical – să zicem, la Bolta Rece din Iași.

Defecte ale românilor: autodenigrarea și dezbinarea

Haide să încep cu defectele. Între cele mai mari defecte este, după părerea mea, autodenigrarea. Noi nu avem nevoie de acuzatori internaționali. Așa de tare ne acuzăm singuri…

Și de față cu noi, cu rudele, dar mai ales de față cu străinii. Ne place așa de mult să ne nimicnicim, să ne punem cenușă-n cap și să ne plângem cât de rău ne merge, încât unii ajung să și creadă.

Ne place să ne dezbinăm. Dar aceasta este o prejudecată, că și alte popoare au această neiubire în ele, dar nu prea vorbesc despre ea.

Și, mai ales, ne plac extremele. De pildă: ori suntem daci, ori romani. Dacă suntem daci, suntem verzi și de demult; dacă suntem romani, suntem mai recenți un pic și nu prea e bine.

Ce scriu poeții nu ne place, iar ce a zis Vasile Pârvan, înțeleptul care este nașul universității mele, care a rostit discursul de recepție „Datoria vieții noastre” la Cluj, ne învață niște lucruri așa de simple, ca un preot. De fapt, în adâncul lui a fost preot.

Și Vasile Pârvan zice: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc.”

O să ziceți că e poetic și neistoric. Ba nu, e și istoric.

Moldovenii sunt tot români

Sau: „Păi dacă eu îs moldovean, cum să fiu român?” Dar unde ați auzit un bavarez să zică că nu-i german? Unde ați auzit un burgund să zică astăzi că nu-i francez, deși Burgundia era altceva decât Franța.

Cu alte cuvinte, nu acceptăm identitățile multiple. Firește că sunt moldovean și sunt și român, sunt ardelean și sunt și român. Aparținem mai multor identități. Unii aparțin clerului mirean, alții aparțin clerului monastic. Toți facem parte din grupuri.

Dar un asemenea grup mare, puternic, care este deasupra voinței stăpânitorilor lumii este cel etnico-național. Facem parte dintr-un grup în care ne identificăm din punct de vedere al limbii, al credinței, al obiceiurilor și asta nu ne poate lua nimeni.

Că avem fiecare și valea noastră, și satul nostru. și provincia noastră, aceasta este cu totul altceva.

Deci acestea sunt câteva defecte.

Cele mai mari greșeli ale românilor în istorie

Cele mai mari greșeli pe care le-am făcut? Sunt multe greșeli. Toate popoarele fac greșeli atunci când au conducători proști. Altminteri, popoarele singure nu prea greșesc. De exemplu, când noi nu am reușit să facem Unirea în 1990 sau 1991, când nemții au făcut unirea.

Bine, o să spuneți că nemții sunt nemți și românii sunt români. Și iar ajungem la ceea ce am spus mai înainte…

Nu am avut înțelepciunea în 1940, dacă nu să luptăm, măcar să arătăm că vrem să luptăm. Cum se poate să dai mai mult de jumătate din Moldova, cu Bucovina și cu Ținutul Herței, să dai jumătate din Ardeal – las deoparte sudul Dobrogei – fără niciun fel de luptă, fără niciun fel de declarație de război măcar, cum au făcut alții?

Aceasta a aruncat o lumină proastă asupra noastră. Nu că am fi fost învingători dacă ne opuneam cu armele. Polonia s-a opus și au micșorat-o la jumătate față de cât era și au mutat-o și spre Apus. Serbia s-a opus mereu și a preferat de multe ori sacrificiul suprem. Și, de la o țară care se chema Iugoslavia, sau Regatul sârbilor, croaților și slovenilor într-o vreme, un pic mai mare decât România, a ajuns astăzi să nu mai aibă ieșire la mare și să aibă șapte milioane de locuitori. Dar rămâne demnitatea. Noi nu am avut atunci demnitate.

O altă greșeală cred că a fost când, în 1917, am trimis al doilea transport la Moscova, când era clar că se duce de râpă Rusia. În 1916 nu era clar și Regina Maria a primit asigurări de la vărul ei că, atâta timp cât Dinastia Romanov va fi în frunte, nimic nu se va clinti din Tezaurul nostru.

Dar în 1917? Să trimitem noi toate averile noastre, toată bogăția mănăstirilor? Singura care s-a opus a fost Neamțul și a rămas cu tot patrimoniul ei întreg. Arhivele Statului, CEC-ul, muzeele, Academia: să trimiți tu tot patrimoniul țării tale în afara hotarelor țării tale?

Deci am făcut greșeli destule.

Cea mai mare calitate a românilor: sufletul cald

Care ar fi cea mai mare calitate a românilor? Cred că sufletul acesta cald și puterea de a ierta și de a lua binele din viață câteodată. Vedeți, unii teoreticieni – și aici sunt literați extraordinari – ne acuză că ne-am făcut un model din Miorița și că Miorița înseamnă moarte și că noi proslăvim moartea.

Nu. În Miorița scrie: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai” – și versuri mai frumoase despre vreun loc de pe lumea aceasta nu sunt și încercați să le traduceți în altă limbă – iar când versul zice „Și la nunta mea / A căzut o stea”, înseamnă că moartea și viața, în mintea românului – și nu a românului învățat, ci a românului învățat de Dumnezeu și de natură – merg mână în mână.

Viața și moartea merg mână în mână. Dacă „la nunta mea a căzut o stea”, eu nu cedez, ci eu mă nuntesc cu cerul, cu universul. Asta cred că e o calitate care ne-a ținut, în ciuda vitregiilor.

Marea Unire, cea mai mare izbândă

Cea mai mare izbândă a noastră, pentru mine, este, categoric, Marea Unire din 1918. Nici cei mai vizionari români nu credeau, în 1916 și chiar 1917, că se vor uni toate provinciile istorice cu țara.

Dacă Antanta câștiga războiul, atunci nu aveam cum să cerem Basarabia, că Basarabia era parte integrantă a unei țări aliate. Cum să-i ceri unui prieten ceva ce el credea că e al lui?

Dacă Puterile Centrale câștigau războiul, adică Austro-Ungaria pentru noi, cum să-i ceri Transilvania, Crișana, Banatul, Bucovina? Că erai aliat cu ei.

Noi am fost aliați cu toți, nu-i vorbă, și la sfârșit am câștigat totul.

Totul se poate când se adună energiile naționale

Aceasta s-a datorat Dumnezeirii probabil, dar și oamenilor înțelepți pe care i-am avut atunci în fruntea țării, de la Ionel Brătianu – pe care unii care nu au făcut nimic în viață îl critică acum (eu înțeleg să-l critici pe Brătianu dacă ai fost la înălțimea lui măcar, sau confruntat cu problemele lui) – până la Iancu Flondor, Pan Halippa, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, adică o generație de oameni care, chiar dacă s-au certat…

Auziți, înainte de Unirea Transilvaniei, cu o zi înainte, în noaptea de 30 noiembrie spre 1 Decembrie, s-au certat ca orbii între ei liderii ardeleni: cum să facă, ce să scrie, ce fraze să scoată, cum să apară pe scenă ortodocșii cu greco-catolicii; era acolo Preasfințitul Miron Cristea, Preasfințitul Iuliu Hossu.

Dar, a doua zi, pe scenă, toți au apărut îmbrățișați și dându-și mâna. Și au dat un exemplu pentru popor atât de bun, încât 20 de ani ne-a ținut. După aceea a venit momentul 1940.

Deci cea mai mare izbândă a noastră: de la 130.000 de kilometri pătrați am ajuns la aproape 300.000 de kilometri pătrați, încât mai multe teritorii s-au unit cu țara decât avea țara atunci. Și s-a făcut rotundă și frumoasă, mare, o putere europeană mijlocie, care și-a dat măsura valorii spre sfârșitul perioadei interbelice, în timpul domniei hulitului Rege Carol al II-lea.

Munca în țară nu o făcea regele (deși el a fost un mare patron al culturii). Am ajuns atunci să facem vagoane, macarale, locomotive, avioane, arme moderne, să facem adică lucruri la valoarea Europei de atunci. Venitul pe cap de locuitor era cel mai mare dintre toate țările din sud-estul Europei.

Cu alte cuvinte, se poate, când se adună energiile naționale.

Regina Maria, cel mai mare „bărbat de stat”

Deci cea mai mare realizare a fost atunci, în 1918, și apoi victoria pe care am avut-o la Conferința de Pace, în ciuda tuturor dușmanilor, mulțumită marilor bărbați de stat de atunci, între care cel mai mare a fost Regina Maria – cel mai mare bărbat de stat! Și ea neromâncă, dar vedeți, pentru ca un neromân să facă asemenea gesturi, trebuie să se identifice cu sufletul acestui popor. Și aceasta nu-i ușor.

Regina Maria a trăit ca româncă. Când s-a îmbrăcat în ie românească și au întrebat-o prietenii ei cosmopoliți: „Dar cum ai făcut aceasta?”, le-a zis: „Aceasta va fi modă în viitor! Ai să vezi. Eu mă îmbrac la New York în ie românească și va deveni modă la Paris” – că la Paris se impune moda.

Deci am avut generații de oameni admirabili, am avut și defecte, și calități. Nu există nici om, nici colectivitate fără defecte și calități. Dar trebuie să știm cum să ne păstrăm cumpătul. Să nu hulim.

Iar când criticăm, să avem puterea de a nu-l nimicnici pe cel pe care îl criticăm, de a critica ceva din ce a făcut el, nu persoana lui. Noi azi atacăm persoana, confundăm opera cu persoana.

Închei spunându-vă că toți oamenii au și aspecte pozitive în viață, și negative. Unii sunt chiar care au urât alți oameni și au scris despre oameni și popoare că sunt răi și că ar trebui exterminați – nu vreau să intru în detalii – și nu numai români, dar care au lăsat în urmă o operă. Și e bine să relevăm ce a fost pozitiv și să criticăm ce a fost negativ, că nimeni nu-i perfect pe lumea aceasta.

Nici adevărul nu este la îndemâna noastră. Adevărul absolut aparține lui Dumnezeu. Noi căutăm și descoperim adevărul relativ. Și atunci ar fi bine să fim mai binevoitori față de semenii noștri.

Românul este iertător și nu se lasă copleșit de necazuri

Aceasta este o calitate a românului pe care la alte popoare nu o prea întâlnești, că unii sunt înverșunați și, dacă se supără pe tine, țin supărarea o viață întreagă.

Românii, în general, dacă se culcă seara supărați, dimineața își fac o cruce și, când îl întâlnesc pe Costică, zic: „Costică, te-ai supărat? Că aseară ți-am spus vorbe grele. Hai să bem o cafea sau, dacă nu, să ciocnim un pahar, la amiază, de vin bun de Drăgășani sau de la Cricova și să ne treacă supărarea”.

Cei care țin supărare o viață întreagă nu se gândesc la un lucru: că trec anii și, dacă te superi pe multă lume, când ajungi la sfârșitul vieții, nu mai ai timp să te împaci. Și cum să mori supărat pe oameni? În primul rând că e necreștinește, dar nu este firesc nici din punct de vedere uman.

Românii au avut această înțelepciune de-a lungul vieții – afară de unele înverșunări – au știut să treacă peste necazurile pe care le-au pricinuit unii și alții, să fie iertători și, fiindcă au trecut prin multe necazuri, să ia unele dintre ele mai cu ușurință.

Că, dacă s-ar fi lăsat copleșiți de necazuri, nu ar fi construit nimic. Și atunci cei care spun că nu am făcut nimic în viață greșesc, pentru că încă avem o țară care se cheamă România și alții nu mai au țări care să se numească Hunia, Cumania, Avaria, Pecenegia – deci neamuri care s-au dus, s-au topit în alte neamuri.

Noi mai suntem. Înseamnă că nu am greșit prea mult, înseamnă că mai mult am construit decât am dărâmat și asta ne poate da un anumit curaj.

Mulțumesc.

Vezi și:

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Comentarii Facebook

Știri recente