Învierea Domnului, începutul timpului

Cântările bisericești răsăritene numesc deseori Sfânta Cruce drept scară către cer, stâlp care unește pământul cu cerul și care a fost înfiptă în muntele cel sfânt, pentru noi echivalent cu Golgota, locul Căpățânii. Pe acest loc sacru din cetatea Ierusalimului, credincioșii au construit încă din primele secole o biserică mare, sub acoperișul căreia se află nu numai locul răstignirii Domnului, ci și mormântul din care Acesta a înviat.

Așa precum în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim se situează, am putea spune, centrul lumii, tot la fel sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos constituie miezul timpului liturgic creștin. În jurul ei gravitează cele două timpuri liturgice speciale, unul al postului, al slujbelor de seară, al deniilor, Liturghiei Darurilor – anume Triodul -, iar celălalt al bucuriei, al cântărilor „Hristos a înviat” și „Ziua Învierii” – Penticostarul.

Sărbătoarea Învierii nu este însă numai centrul timpului liturgic, ci și un nou început, semnul că s-a petrecut ceva nou sub soare, nemaivăzut, nemaiauzit. Prin Înviere înțelegem că Hristos a biruit moartea și a pus început vieții veșnice, nestricăcioase. Slujba de la miezul nopții, când toate lumânările și candelele se sting, iar preotul împarte lumina cea nouă, simbolizează tocmai acest nou început. Ridicând de trei ori lumânarea aprinsă, preotul rostește: „Veniți de luați lumină!”, ceea ce este ca și cum Dumnezeu ar spune din nou: „Să fie lumină!” Ne naștem din nou, înviem, ne spălăm de păcate. De acum înainte trăim o nouă viață în Hristos.

Nu numai acest moment al slujbei Învierii face trimitere la noul început. În timp ce împarte lumina, preotul iese afară din biserică, de unde citește Sfânta Evanghelie, timp în care clopotele bat, iar apoi cântă imnul Hristos a înviat†¦ și rostește Ectenia mare, la care credincioșii răspund cu: „Doamne miluiește”. După această „introducere”, slujitorul Domnului, îmbrăcat în haine luminoase, merge înapoi în biserică urmat de credincioși, iar de aici slujba continuă cu luminoasele cântări ale Canonului Învierii. Acest ritual al intrării în sfântul lăcaș semnifică stricarea porților iadului, mântuirea celor ce s-au săvârșit întru credința venirii lui Mesia și schimbarea paradigmelor. Paștile însemna în evreiește trecerea din robia egipteană către viața cea nouă, a libertății. Pentru noi, creștinii, înseamnă acțiunea prin care „din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință” (Cântarea I a Canonului).

Catavasiile Învierii, compuse de Sfântul și marele maestru imnograf Ioan Damaschinul, constituie una dintre cele mai frumoase pagini de poezie creștină. Ele sunt dublate de încă o mărturie a faptului că ne aflăm în fața unui nou început, anume Omilia pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur. În această cuvântare, marele ierarh al Constantinopolului cheamă pe toți la marea sărbătoare a bucuriei, pe cei care au postit mai mult sau mai puțin, pe cei treziți încă din primul ceas și pe cei din urmă. Toți, indiferent de rangul avut, sunt chemați să participe la marele praznic prin care moartea nu mai este de temut, fiindcă a fost învinsă, iar iadul „s-a amărât că s-a stricat”.

Sfânta Liturghie celebrată înainte de răsăritul soarelui cheamă la bucuria împărtășirii de Hristos. În mod ciudat, citirile Apostolului și Evangheliei nu fac aluzie la Învierea Domnului. Aparent ciudat însă, fiindcă în realitate ele se încadrează în aceeași idee care unește întreaga slujbă: a startului unei vieți noi. Pericopa de la începutul cărții Faptelor Apostolilor amintește de începutul propovăduirii Învierii până la marginile pământului, în timp ce Evanghelia de la Ioan 1, 1-17, cunoscută sub numele de Prolog, reprezintă descoperirea că Hristos Cel înviat este unul și același cu însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Cel dintru început, Cel după chipul Căruia am fost creați și Cel prin Care nu s-a vestit o lege nouă, ci ni s-a revelat harul și adevărul. Însă, mai mult decât atât, Hristos Cuvântul este Cel prin care Tatăl S-a făcut cunoscut.

Precum slujba accentuează, cel puțin aparent, ideea de început al vieții în detrimentul momentului istoric al Învierii, tot la fel icoana ortodoxă a acestui praznic înfățișează o scenă cu totul specială: Mântuitorul Hristos, în haine albe, stând deasupra porților stricate ale iadului, trage din morminte pe protopărinții Adam și Eva. La scenă sunt participanți și proorocii, și patriarhii Vechiului Testament, care nădăjduiau de multă vreme în această ridicare din morți. Dedesubt, în întuneric, șade legat diavolul. Așadar, nu Învierea triumfală, eroică, a fost zugrăvită de iconarii răsăriteni, ci ecoul acestui eveniment minunat. Nu înseamnă că Învierea Domnului este subestimată, ci mai degrabă că slăvim pe Hristos pentru ceea ce a făcut cu firea noastră, trezind-o la o viață nouă, nestricăcioasă.

Cel din urmă semn al Învierii ca început este salutul creștinesc. Timp de patruzeci de zile, întâlnindu-ne, nu ne mai salutăm cu „bună dimineața!” Ceva mult mai important s-a petrecut cu noi, ceva înălțător ne face să tresăltăm cu bucurie și să strigăm: „Hristos a înviat!”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 18 aprilie 2012, semnata de Dumitru Popoiu)

Comentarii Facebook


Știri recente

Biserica îşi va aduce contribuţia la proiectul european: Pr. Sorin Şelaru despre „Conferința privind viitorul Europei”

În contextul programului „Conferința privind viitorul Europei”, Pr. Sorin Şelaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, a declarat că „Biserica Ortodoxă este pregătită să fie prezentă la toate nivelurile, deschisă dialogului, pentru…