Dintre toate minunile săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos și pe care Sfintele Evanghelii le numesc semne, Învierea Sa din morți ne angajează efectiv și într-un mod absolut în faptul că suntem mântuiți în existența noastră concretă, deodată cu validarea reală și permanentă a istoriei care – de acum ne este clar – nu mai înaintează înspre neant, și nici spre colapsul final implacabil, ci spre slava și înnoirea descoperite în Învierea lui Iisus Hristos. De acum „istoria, zice părintele D. Stăniloae, nu se mai mișcă numai în planul mărginit, care nu ne-ar duce la nimic esențial nou, ci ne pune în legătură cu un conținut în care se comunică continuu istoriei conținuturi noi”.
Rămânând în același plan teologic, consemnăm mărturia Sfântului Maxim care, evidențiind relația intrinsecă între principalele acte prin care Hristos a realizat mântuirea noastră și progresul în Revelația divină pe care îl angajează, remarcă: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine sensul tuturor simbolurilor și enigmelor din Scripturi, ca și sensul ascuns al întregii creații sensibile și inteligibile, încât cel care cunoaște taina Crucii și a Mormântului cunoaște și rațiunile ființiale ale tuturor lucrurilor. În sfârșit, cel care pătrunde încă și mai departe și este inițiat în taina Învierii, învață scopul pentru care Dumnezeu a creat toate la început”.
Eliberarea de condiționările naturale
Sfintele Evanghelii nu insistă asupra acelor aspecte modale sau legate de timp, asupra lui cum, în ce mod, și când a avut loc Învierea lui Hristos. Cum era Domnul înviat? În ce mod a ieșit din mormântul pecetluit? Nu este menționat nici un moment anume în care Domnul S-a sculat din morți. Șirul mărturiilor biblice, ca și al celor ce țin de Sfânta Tradiție (imnografia, iconografia) legate de evenimentul Învierii, ni se prezintă într-o îndoită succesiune, temporală și modală. Primul moment poate fi considerat ca realizându-se în dimensiunea apofatică a teologiei învierii. Taina neajunsă și necircumscrisă în categoriile spațiului și timpului este arătată prin anumite semne care revelează misterul și evidențiază eliberarea de condiționările pe care le impune natura, întrucât viața cea nouă în înviere se realizează ca relație liberă întru adevăr și iubire. În această ordine sunt reținute ca semne următoarele fapte: mormântul gol, îngerul Domnului care ridică piatra mormântului ori giulgiurile rămase în mormânt așa cum erau când înfășurau trupul Domnului la îngropare. Toate aceste semne trimit fără să circumscrie la realitatea unei prezențe de natură apofatică. La întâlnirea cu acestea, Sfinții Apostoli Petru și Ioan „au văzut și au crezut”. Taina amplifică și urgentează evenimentul hristic pentru cei care fac experiența lui. Cântările Utreniei din Săptămâna Luminată exprimă această dimensiune apofatică a evenimentului Învierii astfel: „Doamne, în ciuda peceților puse de cei necredincioși, Tu ai ieșit din mormânt așa cum Te-ai născut și din Născătoarea de Dumnezeu; și după cum îngerii nu au putut să explice Întruparea ta cea tainică, nici soldații nu au putut să vadă momentul sfintei tale Învieri, pentru că această minune îndoită este pecetluită pentru cei învățați, dar se descoperă celor care se închină cu credință tainei pe care o măresc prin cântări”.
Moartea lui Hristos nu are ca finalitate neantul, ci Învierea
Sensul evenimentului Învierii ni se descoperă pe de o parte plecând de la relația evenimentului Învierii Domnului cu faptul istoric al morții Sale pe cruce, iar pe de altă parte prin raportarea la realitatea psihofizică a fenomenului uman.
Învierea lui Hristos, purtând o semnificație și eficiență soteriologică, își descoperă sensul în economia mântuirii atunci când o considerăm în relația sa intrinsecă cu jertfa de pe cruce a Domnului. Dacă evenimentul Învierii Domnului ține cu precădere de taină și în consecință de dimensiunea apofatică a teologiei, moartea Sa pe cruce, în fenomenalitatea ei, este accesibilă experienței sensibile și a fost confirmată în această ordine prin mărturii de necontestat de martorii Sfintelor și mântuitoarelor Patimi ale Domnului, iar Biserica nu a încetat să slăvească neîncetat pe Cel „ce scuipări și bătăi și loviri și Cruce și moarte a răbdat”. Întrucât moartea lui Iisus Cel Răstignit nu are ca finalitate neantul, ci se săvârșește întru înviere, ea este spre a noastră mântuire, după credința și mărturisirea Bisericii.
În raportarea la realitatea psihofizică a existenței noastre istorice, Învierea Domnului nu înseamnă o simplă recuperare și prelungire a timpului istoric, ci arătarea Împărăției cu perenitatea ei ca viață mântuită și ridicată în realitatea eshatologică prin Înviere. Prin moartea liber acceptată în ascultare de Tatăl și în iubire pentru lume, Iisus, și ca om, revelează Împărăția lui Dumnezeu care se experimentează numai în Biserică, prin Duhul Sfânt.
Învierea Domnului nu poate fi interpretată ca o simplă revenire la o existență biologică în condițiile spațio-temporale în care noi facem experiența existenței noastre istorice. Unicitatea și noutatea absolută a Învierii Domnului o deosebesc de alte învieri săvârșite de Hristos, care au avut semnificația unei reveniri la existența biologică pe care mai apoi au încheiat-o în mod natural la un anumit moment. Învierea înțeleasă ca o simplă ființare în aceste condiționări naturale ar fi existență, ce-i drept, dar nu ar mai fi și mântuire, care are o dimensiune permanent apofatică și implică în mod absolut harul dumnezeiesc necreat, credința, iubirea și nădejdea, adică angajează persoana ca realitate ultimă în comuniune. Înțelegem că nu este cu putință să disociem între opera de mântuire realizată de Iisus Hristos și persoana Sa divino-umană. Învierea lui Hristos înseamnă dăinuirea persoanei Sale și a lucrării Sale de mântuire revelând caracterul biruitor peren al acesteia prin care El se arată ca mijlocitorul absolut al mântuirii.
Biserica – topos și mod de a exista întru înviere
Potrivit Tradiției Apostolice și patristice, Biserica lui Dumnezeu pe care Hristos „a câștigat-o cu însuși sângele Său” se realizează și se manifestă istoric în evenimentul Cincizecimii ca viață nouă în Hristos. Această viață nouă în har se împărtășește din Hristos, prin umanitatea sa îndumnezeită, și celor care Îl primesc și cred în El, ca lumină și putere de viață a Duhului Sfânt, în care sunt biruite păcatul și moartea și ne este dată libertatea copiilor lui Dumnezeu. Duhul Sfânt transformă nu logosul firii noastre (ceea ce e firea noastră), ci modul de existență al acesteia, așa încât nu mai existăm în ordinea necesității naturale și a individualității autonomizate, ci întru libertate și adevăr. Puterea din trupul înviat al Domnului, zice pr. D. Stăniloae, continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât și tuturor celor ce cred în El și după Înălțarea lui Hristos la cer. La început li se comunică prin pogorârea Duhului Sfânt, iar apoi prin Tainele Bisericii.
Ziua Învierii este numită încă din timpurile apostolice Ziua Domnului (Apoc. 1, 10). „Ziua Domnului, zice pr. Al. Schmemann, nu este una printre celelalte zile ale săptămânii și nu aparține timpului, după cum nici Biserica nu este din această lume și nu poate fi o parte a ei. Și totuși Ziua Domnului, prima și a opta zi, există în timp și este revelată în timp, iar această revelare constituie de asemenea înnoirea timpului, așa cum existența Bisericii în lume este renașterea și mântuirea ei. În conștiința eshatologică a Bisericii primare categoriile principale nu au fost sacru și profan, ci vechi și nou, căzut și mântuit. Pentru cei care fuseseră botezați și înviați și care gustaseră Împărăția, participarea în noul timp înțeles ca întreg al timpului a devenit nouă, așa cum în noua lor viață întreaga lume fusese înnoită”. Ziua Domnului, Ziua Învierii, este ziua întâi a creației, în care Dumnezeu schimbând întunericul și materia a creat lumea” (Sf. Iustin, Apologia, I) și este și ziua a opta pentru că ea revelează taina veacului ce va să fie, a Împărăției. Sfântul Grigorie de Nazianz zice că primii creștini numeau Învierea ziua a opta pentru că această zi „este prima din cele care urmează după ea și a opta din cele care o preced, o zi plină de slavă între toate”. Prin Învierea Domnului, Ziua Întâi, deodată și Ziua a Opta, cea fără sfârșit, în semnificația specifică, nu mai este o făgăduință, ci este, ca Împărăție, deja prezentă în Biserică. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 15 aprilie 2012, semnat de pr. Dumitru Pintea)
