Părintele protosinghel Policarp Stoian a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București. La finalul studiilor s-a produs hotărârea lui pentru această schimbare radicală a cursului vieții, în sensul dedicării traiului monahal. Ceva mai târziu, după ce deja a fost chemat la jugul preoției, a ajuns în situația de a continua studiile în teologie la facultatea din Sibiu. Dialogul cu el pe tema vocației monahale ne dezvăluie un om cu mult echilibru duhovnicesc și, în aceeași măsură, un intelectual fin, capabil să surprindă nuanțe subtile în discursul său.
Părinte protosinghel, cât risc presupune alegerea monahismului ca mod de viață? Iubirea lui Dumnezeu este riscantă?
Tot ceea ce privește strădania omului de a „umbla în căile Domnului” se vădește a fi în egală măsură nebunie, sminteală, pariu, deci risc covârșitor. Iar faptul acesta nu ține doar de angajamentul monahal al vieții creștine, ci de orice altă ipostază pe care este dispus să și-o asume cel ce însetează după cunoașterea și trăirea harului Dumnezeului viu și adevărat. Un asemenea om va fi nevoit să constate că are în fiecare clipă absolut totul de pierdut și nici o garanție că va câștiga ceva, că este chemat să facă, în consecință, o abisală echilibristică deasupra unui „hău” ființial care îl primejduiește la tot pasul. Însă tocmai dramatismul acestei realități este cel mai susceptibil să genereze smerenie lăuntrică, întregită de conștiința dependenței de harul lui Dumnezeu și a nevoii unei ancorări desăvârșite în „gândul lui Hristos” privitor la orice fel de proiect, hotărâre sau plan pe care omul tinde să le confere vieții sale duhovnicești. Cu alte cuvinte, numai așa apare fermentul cel mai fecund al dialogului cu Dumnezeu, mijlocit de rugăciune.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
