Lecturile și cântările Triodului ne-au însoțit zece săptămâni într-un urcuș duhovnicesc și într-o călătorie interioară cu Hristos către noi înșine. Ce-am descoperit înlăuntru mărturisim sub epitrahil, cu permanenta dorință de a fi mai buni, de a ne schimba gândirea și trăirea. Dacă n-am putut urca câteva trepte pe scara virtuților, așa cum ne-a invitat evlaviosul și filocalicul egumen de la Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, măcar ‘să nu fim lepădați afară din cămară, tânguindu-ne’, ca să cităm din marele Canon de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul.
Timpul petrecut alături de cuvintele Triodului constituie de fapt multe ceasuri câștigate, iar dacă n-am meditat cumva cu atenție și zăbava cuvenită, am irosit de fapt vremea vieții noastre.
Dacă suntem sinceri, observăm, din nefericire, că într-o mare măsură suntem preocupați de lucruri neînsemnate, trecătoare. Celor veșnice nu le acordăm atenția cuvenită și trecem pe lângă ele tot mai grăbiți și mai indiferenți.
Sinaxarul Triodului din Sfânta și Marea zi de Joi a săptămânii Sfintelor Pătimiri, urmând predaniile dumnezeieștilor Apostoli și ale Sfintelor Evanghelii, ne-a lăsat spre prăznuire patru evenimente: Spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; Rugăciunea cea mai presus de fire; Vânzarea Domnului.
Toate cele amintite au o importanță covârșitoare în istoria mântuirii, în viața Bisericii și, implicit, în drumul nostru spre Împărăție, între acestea având de fapt întâietate Euharistia, medicamentul nemuririi, marele dar pe care Mântuitorul l-a lăsat oamenilor.
Euharistia, reper fundamental al cultului ortodox și al luptei noastre duhovnicești
Cu puțin timp înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi, cărora le-a descoperit tainele Împărăției cerurilor vreme de trei ani și mai bine, le-a mărturisit: ‘Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu’ (Luca 22, 15-16).
După cină au plecat în grădina Ghetsimani, loc predilect de rugăciune și liniște, la poalele muntelui Eleonului, unde Domnul adeseori poposea singur ori însoțit de ucenicii apropiați.
Importanța Euharistiei este subliniată, dintru început, de cuvintele Mântuitorului descoperite și lui Pavel, vasul cel ales, care în Epistola I către Corinteni, capitolul 11, versetele 23-26 spune: ‘Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci, de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni’. Aflăm, astfel, că primirea Trupului și a Sângelui Domnului se face întotdeauna spre pomenirea Lui. În acest sens, creștinii sunt hristofori, purtători de Hristos. În Hristos suntem un singur neam, un popor al Împărăției. Ucenicii, răspândiți până la marginile pământului, au dus cu ei Taina Euharistiei. Primele comunități înființate sub teroarea persecuțiilor aveau în centrul lor tocmai frângerea pâinii. Înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, fiii Bisericii se pregăteau cu mare atenție, iar ierarhii și teologii perioadei de început și de aur a creștinismului au acordat spații ample teologhisirii despre acest capitol esențial din adevărurile noastre de credință. De fapt, așa a rămas mereu Euharistia, în centrul Teologiei, reper fundamental al cultului ortodox și al luptei noastre duhovnicești întru dobândirea mântuirii.
Joia Sfintelor Pătimiri ne aduce aminte de momentul în care Domnul a instituit Euharistia, de aceea, Liturghia acestei zile are o semnificație specială și o importanță covârșitoare, reflectate în primul rând în sfințirea unui Agneț din care se va pregăti Trupul și Sângele Domnului, păstrat în Sfântul Altar pentru împărtășirea pruncilor și a bolnavilor în cazuri de urgență pe parcursul unui an întreg.
Liturghia Marelui Vasile, unită întotdeauna cu Vecernia, are cântări care vorbesc despre evenimentul petrecut în 13 Nisan, anul 30 d.Hr. Ele ne vestesc că ‘adună-se acum soborul iudeilor, ca să dea lui Pilat pe Ziditorul și Făcătorul tuturor. O, nelegiuiții, o, necredincioșii! Că rânduiesc spre judecată pe Cel ce vine să judece viii și morții; pe Cel ce vindecă patimile Îl gătesc spre Patimă. Doamne, îndelung-Răbdătorule, mare este milostivirea Ta, slavă Ție. Iuda cel fără de lege, Doamne, care și-a întins mâna în blid la cină, împreună cu Tine, și-a întins mâinile fără de lege ca să ia arginții; și cel ce socotea prețul mirului, nu s-a temut a Te vinde pe Tine, Cel fără de preț; cel ce și-a întins picioarele să i le speli Tu, Stăpânul, Te-a sărutat cu vicleșug, ca să Te dea celor fără de lege. Și lepădându-se din ceata Apostolilor și aruncând cei treizeci de arginți, n-a văzut Învierea Ta cea de a treia zi, prin care miluiește-ne pe noi’…
În locul heruvicului cunoscut de peste an, marii Părinți ai Bisericii au hotărât, de demult, să pună în această zi o frumoasă alcătuire, numită Cinei Tale celei de Taină, esență a unor învățături pilduitoare și, în același timp, rugăciune fierbinte, ca să fim și noi părtași înfricoșătoarei, minunatei și mântuitoarei Cine de Taină. Ni se amintește să nu spunem vrăjmașilor Domnului tainele Lui și nici să-I dăm sărutare vicleană ca Iuda vânzătorul. Trebuie să urmăm însă comportamentul onest al tâlharului răstignit în preajma Mântuitorului, care a câștigat Raiul doar mărturisind Dumnezeirea Lui și rugându-L să-l pomenească întru Împărăția Sa.
Dintr-un anumit punct de vedere, nimeni nu este vrednic să se apropie, să slujească la Sfânta Liturghie și să se cuminece cu Sfintele Taine. Ne ajută însă mult lacrimile de pocăință strivite de pleoape în colțul ochilor, la vremea când în genunchi citim rugăciunile rânduite și, ‘venindu-ne în sine’, ne întoarcem către Părintele cel iubitor, Care așteaptă întoarcerea celor plecați departe, în lumea păcatului. Ne mai ajută dorința profundă de a fi împreună cu Hristos și iertarea duhovnicului pe care o primim ca și cum ar veni de la Hristos Însuși.
Bucuria mărgăritarului cel mai de preț
Gândindu-mă acum la importanța Euharistiei, îmi amintesc de felul în care oameni ai lui Dumnezeu, trăitori departe de lumina reflectoarelor și paginile jurnalelor, își duceau (și încă mai duc) viața întru așteptarea întâlnirii cu Domnul, prin chipul pâinii și al vinului prefăcute în Dumnezeieștile Taine odată cu pogorârea harului Sfântului și de viață făcătorului Duh. Posteau îndelung, cu bucate simple, fără vin și untdelemn. Se fereau de păcate, de vorbiri pe la colțuri, de intrigi și tulburare. După ce se îngrijeau de cei mai săraci ca ei oferindu-le un semn de bunăvoință, căutau duhovnicul, căruia îi mărturiseau păcatele cu adânc de smerenie… Își cereau iertare de la toți, cu maximă conștiinciozitate și mergeau la biserică având bucuria negrăită a întâlnirii cu Mântuitorul. Chiar dacă nu era deasa împărtășire, recomandată acum de duhovnici experimentați, zic, era pregătirea îndelungată și exemplară.
O altă practică ce subliniază respectul acordat Euharistiei este cea legată de împărtășirea celor suferinzi.
În satul Rădășeni, din ținutul Fălticenilor, bolnavii țintuiți la pat erau împărtășiți în cele patru posturi, dar și în răstimpul anului, la intervale de 40 de zile. Acesta era obiceiul împământenit de marii duhovnici Paisie Olaru și Cleopa Ilie, bine cunoscuți sătenilor și de altfel prezenți de multe ori în viața comunității.
Când preotul pleca de la biserică cu Sfânta Împărtășanie, purta pe grumaz epitrahilul și cutia cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului în mâini. Suna atunci clopotul mare. Mântuitorul era în mijlocul oamenilor. Preotul, bătrân cum era, mergea agale pe ulițele satului, prin nămeți, pe ploaie ori vreme bună. Credincioșii se închinau cu evlavie, sărutau mâna preotului, știind că merge câteva case mai departe, ducând cu el mărgăritarul cel mai de preț la un suferind care aștepta această binecuvântare. După spovedanie și împărtășanie, bolnavii erau mai senini, mai încrezători, mai plini de speranță. Mulți dintre ei își recunoșteau public carențele și spuneau că nu sunt vrednici să primească acest mare Dar de la Dumnezeu, partea lor de Cer, arvuna Raiului de care nu-i lipsise Biserica.
N-am auzit în anii aceia să fi fost vreo familie care închidea ușa preotului, sau care să nu-i fi solicitat prezența la căpătâiul bolnavilor, în preajma Sfintelor Paști ori la alte sărbători importante de peste an.
Trecem adeseori oricum, fără a ne cutremura, pe lângă minunea care se întâmplă sub ochii noștri la fiecare Sfântă Liturghie. Aflându-ne în Altar, ne comportăm ca și cum am fi într-un loc oarecare. Puțină evlavie și puțină trăire duhovnicească! Să ne gândim că Sfântul Simeon Noul Teolog afirma că preotul care nu vede harul pogorând în potir nu merită să fie preot.
În această zi care ne aduce aminte de Cina cea de Taină, când Mântuitorul a instituit Euharistia, se cuvine să reflectăm cu atenție la negrăita milostivire a lui Dumnezeu față de noi, arătată sub chipul pâinii și al vinului. Să nu uităm că, ori de câte ori ne cuminecăm, facem aceasta ‘întru pomenirea Lui’, vestind moartea Domnului până când El va veni…
(Articol apărut sub semnătura Părintelui Arhim. Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale din București și Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor, în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 21 aprilie 2011)
