Din punct de vedere etimologic, cuvântul folosit cel mai frecvent în ebraică pentru „înger” este malakh cu sensul de „mesager”, de la o rădăcină atestată în ugaritică având sensul de „a trimite”. Acest termen este deopotrivă aplicat oamenilor și îngerilor. Traducerea în greacă a termenului, în Septuaginta, prin angelos, păstrează varietatea de sensuri din ebraică. Abia prin Vulgata este făcută o distincție sistematică între trimișii îngerești (lat. angelus) și cei umani (lat. nuntius). Totuși, există indicații că deja în Septuaginta angelos începe să preia sensul cvasi-tehnic de ființă cerească. Apoi, termenul a trecut în limbi europene exclusiv cu acest sens.
Ebraica post-biblică folosește malakh doar pentru mesageri cerești, utilizând alți termeni pentru cei umani.
Alți termeni vechi-testamentari folosiți cu sensul de „înger” sunt elohim (Ps. 81, 1), bene elohim sau bene elim (fiii lui Dumnezeu) (Ps. 28, 1; 88, 7, Iov 1, 6; 2, 1; 38, 7), țeva hașșamayim (oștirea cerului) (Neem. 9, 6; III Rg. 22, 19), kedoșim (ființe sfinte) (Iov 5, 1; Ps. 88, 8), iar uneori îngerul este denumit „om” (d.e. ființa misterioasă care se luptă cu Iacov în Fc. 32 este întâi numită iș, apoi elohim, dar la Osea apare ca malakh: Os. 12, 5).
Un caz interesant îl reprezintă folosirea sintagmei malakh Yahwe în anumite texte care nu disting clar între Dumnezeu și trimisul Său. Astfel, Agar întâlnește un înger, dar ulterior Îl numește Dumnezeu; Dumnezeu poruncește sacrificiul lui Isaac, apoi lui Avraam i se adresează din cer îngerul Domnului; îngerul Domnului i se arată lui Moise într-o pară de foc în rugul nemistuit, dar în restul relatării Moise vorbește cu Dumnezeu (Ieș. 3, 2 ș.u.); Ghedeon se adresează când lui Dumnezeu, când îngerului Lui (Jud. 6, 11 ș.u.). Astfel de texte pot fi înțelese ca teofanii prefigurative ale Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Iahve Savaot, Dumnezeul oștirilor, Care stă pe heruvimi
O privire de ansamblu asupra anghelologiei vechi-testamentare urmărind dezvoltarea istorică a conceptului derivată din genurile literare și contextele social-istorice ne face să remarcăm faptul că deși în straturile mai timpurii ale Vechiului Testament apar referiri la îngeri, se constată o creștere a acestora în scrierile exilice și post-exilice cu atingerea unui vârf al dezvoltării anghelologiei în perioada târzie a celui de al doilea templu (sec. III î.Hr. – I d.Hr.). În cadrul conceptelor pre-exilice se diferențiază sfatul divin, Iahve fiind văzut ca rege în slujba căruia se află ființe divine (III Rg. 22, 19-22; Ps. 81, 1), oastea cerească – Iahve Savaot, Dumnezeul oștirilor, Care stă pe heruvimi (I Rg. 4, 4), căpetenia oștirii lui Iahve (Ios. 5, 13-15), zece mii de sfinți care îl însoțesc pe Iahve (Dt. 33, 2), multe mii de care (Ps. 67, 18) – și trimisul lui Iahve care are o varietate de funcții precum binevestirea de nașteri, chemarea unor persoane să împlinească misiuni de la Dumnezeu, îndrumarea unor persoane și comunicarea făgăduințelor lui Dumnezeu. Astfel, conceptul pre-exilic de înger este unul mai puțin precizat, îngerii nu au nume personale sau funcții specifice (exceptând Ios. 5, 14), nu sunt descriși (excepție parțială în Jud. 13, 6). Începând cu sec. VI î.Hr., și mai ales în literatura profetică, așadar în cadrul conceptelor exilice și post-exilice timpurii, se observă o dezvoltare a anghelologiei. Viziunea lui Iezechiel referitoare la distrugerea Ierusalimului (Iez. 8-11) începe cu apariția unor ființe îngerești ce însoțesc chipul slavei lui Iahve (Iez. 1, 28). Distrugerea Ierusalimului este înfăptuită la porunca lui Iahve, de către alte ființe îngerești descrise ca șase oameni, fiecare cu unealta sa de distrugere (Iez. 9, 2), între care se află și un „scrib” cu rolul de a-i însemna pe cei ce puteau fi cruțați (Iez. 9, 3-4). Miza acestui text este să arate că distrugerea rămâne sub controlul direct al Dumnezeului lui Israel. În paralel cu viziunea distrugerii Ierusalimului se află viziunea templului ce urmează a fi reconstruit (Iez. 40-48). Iezechiel este călăuzit prin templu de către un înger (40, 3: om a cărui apariție este ca a bronzului strălucitor). Heruvimii ca ființe cerești sunt descriși în Iez. 1 și 10. Este menționat rolul lor de păzitori în Fc. 3, 24, Iez. 28, 14, apar în Ieș. 25, 18-20. Serafimii ca ființe cerești sunt amintiți doar la Is. 6, 2-7, fiind descriși în jurul tronului Domnului, preamărind slava lui Dumnezeu. Zaharia, profet post-exilic timpuriu confruntat cu probleme de restructurare socială, reia mai vechea noțiune de oștire a lui Iahve, într-un stil mai elaborat (Zah. 1, 7-17; 6, 1-8). Malakh Yahwe este acum prezentat ca o figură distinctă, cu autoritate în lumea îngerească și îndeplinește mai multe funcții. În general, anghelologia tinde să fie mai descriptivă în 1-2 Paralipomena față de textele paralele din 1-4 Regi (d.e. II Rg. 24, 16-17 față de I Par. 21, 15-30).
La proorocul Daniel, îngerii au personalități distincte, nume proprii
Noțiunea de înger cu o responsabilitate particulară de îndrumare și intervenție în numele unei persoane se dezvoltă în Iov 33, 23-26 (cf. 5, 1; 16, 19). Abia în perioada târzie a celui de-al doilea templu dezvoltarea anghelologiei atinge un vârf. Apar câteva dezvoltări noi în anghelologie, în mod special noțiunea dualistă a îngerilor răi, opuși lui Dumnezeu (d.e. termenul „satan” apare în Zah. 3, 1-2 cu sensul de acuzator, fiind prezentat ca simplu membru al sfatului divin și nu ca dușman al lui Dumnezeu cum apare în anghelologia târzie: Iov 1, 6; 2, 1). În această perioadă, majoritatea credințelor despre îngeri sunt extinderi și concretizări ale noțiunilor mai vechi. Dezvoltarea anghelologică atinge vârfuri în anumite genuri literare (literatura apocaliptică) și literatura comunității din Qumran. Cartea lui Daniel prezintă pe lângă caracteristicile de până acum ale anghelologiei și caracteristici noi și puncte de legătură cu apocalipsele extrabiblice. Revelațiile primite de Daniel sunt fie viziuni simbolice pe care un înger le interpretează (cp. 7-8), fie se fac în întregime prin intermediul unui înger (cp. 10-12). Se pot remarca și la Zaharia viziuni explicate de un înger (1, 9-14; 2, 1-7; 4, 1-5; 5, 5-10; 6, 4-5), dar este prezent și malakh Yahwe, iar Zaharia primește și în mod direct profeții (cap. 8-14) de la Dumnezeu, lucru care nu se întâmplă la Daniel. Cartea Daniel este singura carte din Vechiul Testament în care îngerii au personalități distincte, nume proprii: Gabriel (8, 16; 9, 21), Mihael (10, 13; 12, 1). De asemenea, caracteristic pentru cartea Daniel este și faptul că fiecare națiune are îngerul său; astfel se fac mențiuni despre îngerul Persiei și Greciei (10; 13, 20) și despre îngerul Mihael al poporului Israel (12, 1). În Tob. 12, 15 se face referire la șapte căpetenii îngerești. Ei sunt trimiși pe pământ pentru a vindeca oamenii (Tob. 3, 17) și le aduc rugăciunile înaintea lui Dumnezeu (Tob. 12, 12). Vechiul Testament menționează numele a trei căpetenii îngerești: Mihael, „Cine este ca Dumnezeu”, prințul îngerilor (Dan. 12, 1) și îngerul păzitor al poporului Israel (Dan. 10, 10-21), fiind de remarcat și faptul că în „Apocrifa lui Moise”, Mihael este socotit mediatorul prin care a fost dată legea (cf. Gal. 3, 19); Gabriel, „puternicul lui Dumnezeu” sau „omul lui Dumnezeu” (Dan. 8, 16; 9, 21; cf. Lc. 1, 11.19) și Rafael, „Dumnezeu vindecă” (Tob. 3, 17; 12, 12.15). Așadar, în textele vechi-testamentare se remarcă o conturare gradată a îngerilor în ceea ce privește identitatea lor ca persoane. (Articol semnat de Delia Mihăilă și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 3 noiembrie 2013)
