CUVNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
[†¦] Mărimea răului din lume și din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicație, care ține seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realității, care copleșește orice speranță a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuși, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău și Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.
Deși sunt unii oameni care reușesc să nu fie subiecte ale răului, în practică, mulți din ei rămân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care și le fac oamenii, că există niște amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni, în așa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înșiși. Firele de rău cu care se leagă oamenii unii pe alții sunt răsucite și îngroșate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.
Cu alte cuvinte, răul manifestă proporții și puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră. Dar, pe de altă parte, omul poate ține în frâu răul și se poate izbăvi de el aproape în în-tregime, ca subiect care îl săvârșește, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedește de neînvins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.
Chiar câtă vreme este stăpânit de rău, omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine, puteri de frânare a răului și de căință pentru el. Credința creștină consideră că numai duhurile demonice nu mai păs-trează în ele nici un rest de bine. Răul le-a devenit „o a doua natură”. Dar chiar răul produs de duhurile mai puternice apare ca având totuși originea în libertatea, și nu în ființa lor, ca unul ce este consimțit neîncetat de libertatea lor. Aceasta ne dă să înțelegem că, chiar dacă toți oamenii ar înceta să devină subiecte ale răului, răul tot ar sufla asupra vieții lor din alte izvoare voluntare mai presus de ei. Dar putința oamenilor de a se elibera de calitatea de subiecte ale răului arată în același timp că răul de care ar suferi nu ține de esența realității, ci vine din libertatea unor ființe mai puternice.
Tocmai prin faptul că răul nu ține de esența realității, de ens, sau de esența unei părți a realității (ceea ce în fond ar compromite iremediabil toată realitatea, căci nu se poate separa o parte a realității de alta), se dovedește ca nedatând din eternitate și având în el o anumită slă-biciune.
Pe de altă parte, răul care doare și care chinuiește cel mai mult este răul produs de o persoană prin libertatea ei. Răul fizic, sau răul făcut fără voie, nu doare atât de mult pe cel care-l suferă, cum chinuiește pe cineva cel pe care-l săvârșește, prin conștiința că ar fi putut să nu-l facă. Răul ca fatalitate fizică (moarte, boală, cutremure), sau ca produs al unor forțe superioare, sau ca urmări ale răului săvârșit, poate susține un sentiment al tragicului și poate fi suportat ca o cruce, cu o răbdare care fortifică spiritual și mântuiește. Numai răul săvârșit intenționat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedreptate, de neînțelege-re, iar în făptuitor, chinurile regretului, sau o alterare morală, când lipsesc aceste chinuri.
Toate acestea confirmă învățătura creștină că răul, în proporția lui mai mare decât cea expli-cabilă prin libertatea umană, își are originea în decizia liberă a unor spirite create, care la înce-put au fost bune.
Puterea și slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susțin răul
Dar explicarea răului prin libertatea personală nu exprimă decât un aspect al lui, nu și celălalt aspect, care se întărește și mai mult după ce răul s-a instalat în existență.
Răul nu e numai un act al libertății lipsit de conținut, ci un act al cărui conținut constă într-o folosire a puterilor naturii umane, dar contrar acestei naturi. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor, și altceva nimic. Mai ales după ce s-a produs, sau cei ce l-au produs s-au obișnuit cu producerea lui, răul înmulțește slăbiciunea firii, sau a puterilor ei, sau deprinderea folosirii lor contrar firii. Făcându-se astfel călcător de poruncă și necunoscând pe Dumnezeu, acela și-a amestecat cu încăpățânare răul în toată simțirea și în toată puterea cugetătoare și așa a îmbrățișat cunoștința compusă și pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile” 1. Răul înseamnă astfel și un minus în existență, un minus care crește continuu. Văzând acest aspect, Sfinții Părinți au spus că răul este o non-existență, sau o existență fără consistență. Nu e o lipsă totală a exis-tenței, ci o știrbire, o slăbire esențială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat su-portul existenței. Prin aceasta, răul intrat în existență strâmbă ființa acesteia și în felul acesta o slăbește. Totuși această strâmbare și slăbire își au originea în libertate, iar durata, în consimțirea libertății. Nu e instalat în ființă fără libertate și nu se menține fără consimțământul ei. De aceea se poate spune în același timp că răul nu izvorăște din ființă și nu e legat de ea. Prin voință, ființa poate fi tămăduită, dar numai prin voința ajutată de harul lui Dumnezeu, care e un act al voinței Lui, cu izvorul în ființa Lui, care nu se poate strâmba sau slăbi.
Această strâmbare sau slăbire a naturii umane se arată în pasiunile produse de actele contra-re binelui, adică lui Dumnezeu. Aceste pasiuni stăpânesc pe om, arată o natură slăbită, în care se mișcă porniri pe care omul nu le poate stăpâni. Acesta e rezultatul răului. Diavolul are și el o astfel de pasiune. Ea nu e trupească, ci pur spirituală. E la început pasiunea mândriei, apoi a urii față de Dumnezeu și de oameni.
Dar paradoxul răului stă, pe de o parte, în înverșunarea acestor pasiuni, pe de alta, în slăbiciu-nea celui stăpânit de ele. El nu poate scăpa de ele, de forța lor. Diavolul nu poate scăpa deloc, omul poate scăpa numai prin ajutorul harului dumnezeiesc. E un amestec ciudat de slăbiciune și de voința de a rămâne în ea. Iar slăbiciunea are în ea un amestec de violență. Slăbiciunea constă în faptul că cel robit ei nu poate scăpa de pasiunile lui, nu mai are tăria să lucreze altfel. Invidiosul nu poate scăpa de invidie, nu vede ceea ce e bun în cel invidiat. Răul e o neputință violentă, sau a violenței, nesigură de existență.
În pasiuni și în violența lor e în același timp o slăbire a caracterului de persoană și o accentuare a caracterului de natură. Dar nu e vorba de natura naturală, ci de o natură numită așa pentru că nu se lasă condusă de libertatea pusă în lucrare de persoană. Animată de spirit, natura omului e o natură a persoanei, a libertății, e natura ipostaziată. Pasiunile reprezintă o ieșire a naturii din puterea stării depline de persoană: a libertății, a subzistenței ei depline. Omul care nu mai e uman în întregime a devenit inuman, pentru că a devenit în parte impersonal, pentru că această natură a lui nu mai e deplin consistentă, adică în deplină comunitate cu natura din celelalte persoane, natura personalizată simte în ea puterea care-i vine din relația deplină cu natura din celelalte persoane, pentru că poate fi prin aceasta izvorâtoare și primitoare continuă de acte și gânduri noi, generoase și bune, și în același timp originale, pentru că în fiecare persoană ea își găsește o expresie originală, stând în același timp în comuniune cu cele-lalte persoane.
Această natură e profund umană și creatoare, prin deschiderea ei, prin reciproca îmbogățire a ei în relațiile pozitive dintre persoane.
Când natura a căzut în toți la starea aceasta de nedeplină personalizare, ea s-a rupt în bucăți care nu comunică deplin între ele, în indivizi care se exclud și nu se îmbogățesc, ci rămân și se afundă tot mai mult într-o sărăcie egoistă, fiecare tinzând să-l anexeze pe celălalt, ca să se îm-bogățească cu ceea ce are acela, fără voia aceluia. Căci tendința aceasta a unuia provoacă aceeași tendință în ceilalți, deci o luptă generală între ei și o slăbire generală a naturii. Starea a-ceasta e proprie și demonilor în cel mai înalt grad. Ei coexistă pentru că au nevoie să se chinu-iască unii pe alții și să lupte împotriva celor buni, într-o coexistență a luptei care a devenit o ne-cesitate pentru ei, atestând prin aceasta că nimeni nu poate trăi cu totul separat de cei ce au a-ceeași natură. „Așa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, și noi, cei ce suntem de aceeași fire, ne mâncăm unii pe alții ca reptilele și fiarele„2. Răul e violent nu în a zidi existența, ci în a o diminua și distruge; e violența neputinței de a se întări în existență, violența lăcomiei de a se întări pe seama altora. E avalanșa prăvălirii spre nimic a unei realități, în căutarea în mod greșit a îmbogățirii sale, e violența unei realități care vrea să se țină în existență fără Dumnezeu, izvorul existenței, și fără contribuția voluntară și iubitoare a celorlalți, pe care din mândrie nu o solicită. Dar prăvălirea își are cauza în voința liberă și e sus-ținută de aceasta. [†¦]
Lucrarea duhurilor rele în lume
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiți pe diferite trepte de apropiere de El, dar în același timp sunt aproape și de oameni – dintre care cei mai buni se bucură de o sesizare mai accentuată a lor, duhurile rele sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, și au o influență puternică asupra celor răi. Ei (demoni, n.r.) sunt sesizați nu numai de unii din cei răi, ci și de unii dintre oamenii progresați duhovnicește. În pasiunile umane și în relațiile pa-sionale ale celor stăpâniți de ele colcăie ca într-o mocirlă fierbinte și pestilențială aceste duhuri, care au în ele porniri înrudite cu aceste pasiuni, așa cum îngerii au mișcări curate înrudite cu virtuțile și cu gândurile curate și înalte ale celor buni. Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune și în mințile lor curate, duhurile rele sunt și mai adânc ancorate în trupurile bântuite de porniri pasionale, în părțile inferioare ale lor, dar și în mințile lor care uneltesc gânduri viclene, încorporările lor sunt mai vădite pentru că (demoni, n.r.) sunt mai apropiați de lume, de oameni, pentru că oamenii stăpâniți de ei sunt mai mulți, pentru că rolul lor e să pună de fapt stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze, să-i ajute să fie cu adevărat ei înșiși, în afară de orice mândrie. Prezența lor (a demonilor) în cei stăpâniți de ei se arată și în fețele lor întunecate, crispate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite.
Dar pentru stăpânirea strânsă ce o pun pe cei pătimași se vorbește și de un fel de posedare a acestora de către demoni, și de un fel de încorporări, de apariții ale lor. Această apropiere face ca pasiunile produse și susținute de ei în unii oameni să și le facă ale lor proprii. Pe de altă parte, întrucât vor să atragă pasiunile unor oameni spre persoane și lucruri, duhurile rele iradiază din aparențe atractive așezate pe suprafața acelor persoane și lucruri. Se vorbește astfel de duhuri prezente în apă, în foc, în bani, în lucruri frumoase, în persoane de sex contrar.
Sfântul Apostol Pavel declară că aceste duhuri sunt răspândite în văzduh, adică în jurul nostru pretutindeni, că stăpânesc întunericul acestui veac, adică întind întunericul peste viața aceasta, opunându-se să străbatem la lumina de dincolo de ea, făcând lumea netransparentă pentru noi (Ef. 6, 12). Ele ne leagă de suprafața lucrurilor, spun scrierile ascetice, făcând-o fru-moasă, dar de o frumusețe nespirituală, netransparentă, sau înfățișând-o ca pe ultima realitate, nelăsându-ne să pătrundem la sensurile lor. Mântuitorul îl numește pe diavol „stăpânitorul lu-mii acesteia” (In. 12, 31; 14, 30; 16, 11). E vorba de lumea aceasta privită în ea însăși, în supra-fața ei opacă. Această suprafață stricăcioasă, dar atrăgătoare, o poate dărui Satana și o promite și lui Hristos (Mt. 4, 9).
Mihail Psellos spune: „În felul acesta, demonii își fac convorbirea cu noi în chip ascuns, ca să nu simțim de unde ne este războiul… Trupurile (încorporările, am zice noi) demonice, luând de la ființa lor imaginativă chipuri și culori și formele pe care le voiesc, le introduc în sufletul și duhul nostru și ne înfățișează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri de patimi, ne tulbură adeseori în stare de ve-ghe sau de somn, uneori excită și părțile genitale ale noastre prin mângâieri, aprinzându-le spre porniri erotice nebune și nelegiuite, iar adeseori iau în ajutor și sucurile calde din noi„3. „Introducându-se în duhul nostru imaginativ, întrucât și ei sunt duhuri, emit cuvinte de ale patimilor și plăcerilor.„4 Fiind duhuri, se introduc atât de intim în duhul și trupul nostru, că aproape își îmbină eul lor cu eul nostru, încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de ce este manifestarea lor. De aceea Părinții cer atenție și o mare sobrietate la produsele imaginației, sau la „năluciri”.
Fiind apropiați de oamenii cu diferite pasiuni și susținându-le pe acestea, demonii au în ei ceva înrudit cu aceste pasiuni. De aceea se deosebesc după cei stăpâniți de pasiuni diferite. Sfântul Ioan Casian vorbește de cele opt duhuri ale celor opt patimi (duhul lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, al iubirii de avuție, al mâniei, al tristeții, al trândăviei, al slavei deșarte, al mândriei)5. Dar ele lucrează într-o solidaritate, pentru că și patimile se țin în lanț. Chiar mândria, care pare patima cea mai spirituală, e produsul legării de suprafața lumii, de o nevedere a lui Dumnezeu ca suportul personal infinit al ei. Această vedere ar lua spiritului creat prilejul mândriei. Întristarea vine fără voia noastră aproape pe nesimțite, pentru nereușita în lucruri lumești de mai mare sau mai mică importanță. Ea poate ajunge până la disperare și la sinucidere. Duhul cel rău se apropie întâi ca o furnică, pentru a crește încet, încet și a deveni puternic ca un leu. Pe unii îi face muți de întristare, pe alții surzi la cuvintele altora. Dar lucrează și asupra trupului și a lumii înconjurătoare, producând atracții sau pagube în ea, ca să ne întristeze, ca să ne mânie, ca să slăbească credința în Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Împărăția vicleană și pierzătoare a diavolului… ațâță puterea poftitoare ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile; apoi le răscolește iuțimea (mânia) ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârșit, învață rațiunea să născocească diferitele moduri ale plăcerilor celor după simțuri (ca să slujească astfel simțurilor). Cu un cuvânt ea așază ca stăpân peste aceste puteri (ale sufletului) lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultățile sufletului legea pă-mântului…” Diavolul „se ascunde în chip nevăzut în înfățișările lucrurilor sensibile și cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorințele sufletului prin fiecare simț„. El „face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Fața diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbește să o primească și prețuiește mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simțurile decât contemplarea celor inteligibile care îngrașă mintea„6.
Lupta împotriva ispitelor duhurilor rele cere subțirime (agerime, n.r.) pentru a le surprinde de la început, dar și un efort încordat și o tenacitate neobosită, pentru a nu ne lăsa luați în stăpânire de ele. Dar lupta aceasta n-o poate duce cu succes omul singur. Puterea și succesul ei îi vin de la trupul lui Hristos cel curat și izvor al puterii de curăție.
Dacă Satana a compromis trupul și sensibilitatea lui umană și suprafața sensibilă a lumii, Hristos a restabilit valoarea lui și a lumii sensibile. El a făcut sufletul purtător de dumnezeire și prin aceasta a restabilit puritatea trupului și a sensibilității lui și rolul lumii de a fi un (loc) trans-parent al lui Dumnezeu. El a arătat că răul nu e legat în mod fatal de trup și de lume. El a restabilit în același timp puterea voinței umane, de a ține trupul nestăpânit prin sensibilitate de suprafața lumii. Trupul și simțurile Lui au devenit în El ceea ce trebuiau să fie, organ de sesizare curată a lumii sensibile; iar aceasta, loc transparent al prezenței lui Dumnezeu.
Dacă răul ar fi fost legat în mod ființial de trup și de lume, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. La fel, dacă omul ar fi fost iremediabil luat în stăpânire de rău. Numai pentru că răul nu a fost legat esențial de om și de lume – și pentru că răul nu s-a produs din ini-țiativa exclusivă a omului, care nu a fost numai autor al răului, ci și victimă pasivă a lui, protes-tând prin ceea ce a rămas bun în el în mod neîncetat împotriva răului spre care e ispitit – Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, având putința să strice chiar prin trup lucrurile diavolului (1 In. 3, 8).
Pe de altă parte, un progres real al nostru și al relațiilor noastre cu semenii nu ne poate adu-ce decât lupta cu pasiunile, ajutată de harul lui Hristos, Care Se opune oricărei căderi a naturii Sale umane sub robia pasiunilor.
*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 470-485. (Sublinierile din text aparțin redacției)
Note: 1 Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, vol. III, 8-9.
2 Op.cit, p. 16.
3 M. Psellos, Dedaemonumoperatione, P.G. 120,col. 848, 861.
4 Ibidem, col. 848.
5 Despre cele opt gânduri ale răutății, Filocalia românească, I, p. 97, urm.
6 Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, III, pp. 200-201.
