În Antichitate s-a scris pe papirus. Apoi, pe pergament, pentru ca în Evul Mediu să apară hârtia bombycină. Ce este acest material, de unde provine numele lui și când au apărut manuscrisele de acest tip, aflați în articolul de mai jos.
Când ajungem să catalogăm un manuscris prin mijloacele filologice şi paleografice, nu putem să trecem cu vederea ştiinţa codicologiei al cărei părinte principal este Montfaucon. Bibliotecile din întreaga lume stau mărturie evoluţiei civilizaţiei şi culturii, aici cuprinzându-se desigur perioadele de înainte şi după Hristos. Textele antice, cele filozofice sau religioase se nasc puţin câte puţin în anumite medii de civilizaţie, unul mai pretenţios decât altul în ceea ce priveşte caligrafia şi conţinutul. Acestea trebuia să fie citite cât mai clar şi mai uşor, pentru a putea fi transmise prin viu grai în amfiteatre sau trapezele mănăstirilor. Însă pentru ca scribii sau grămăticii, aşa cum erau numiţi prin cancelariile noastre domneşti, să ajungă să înmoaie condeiul în călimară şi să-l învârtească pe suportul de scris, iar textele lor să fie cât mai artistic redate proprietarului manuscrisului, a fost nevoie ca apa Nilului să dăruiască papyrusul, cirezile de viţei, pielea din care se fabrica pergamentul, iar câmpiile de pe lângă oraşul Alep sau Mediterană, bumbacul. Despre el vom vorbi în rândurile de mai jos.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
