În prima decadă a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Brâncoveanu era conștient că numai pronia divină i-a salvat tronul și viața. Situația Țării Românești față de Imperiul Otoman părea a trece printr-o perioadă de liniște, dar aceasta era doar o aparență. Războiul ruso-turc din 1710-1711 a pecetluit soarta domnilor pământeni în Țările Române, punând început în Moldova domniilor fanariote. În Țara Românească, mazilirea domnitorului era doar o chestiune de timp.
Pe baza documentelor cercetate, istoricii afirmă că boierii Cantacuzini sunt atât cei care l-au așezat în scaunul domnesc pe Constantin Brâncoveanu, cât și cei care i-au pricinuit mazilirea și moartea. Într-o societate ce păstra racila medievală a intrigilor boierești, familia era de multe ori precupețită pentru interese lumești de moment. Când, în 1688, nu au avut nici un urmaș direct pe linie bărbătească potrivit pentru a fi domnitor, Cantacuzinii au apelat la un nepot de soră, e drept, crescut ca un fiu. Un sfert de veac mai târziu, Ștefan, fiul stolnicului Constantin, era deja pregătit pentru domnie. Brâncoveanu devenise un obstacol în monopolizarea puterii de către importanta familie boierească și trebuia înlăturat. Boierii țării, indiferent câtă influență ar fi avut, nu puteau alunga un domnitor. Decizia mazilirii aparținea Înaltei Porți, Țara Românească fiind sub suzeranitate turcească. De cele mai multe ori, însă, arzurile trimise de boieri erau însoțite de importante daruri și serveau chiar intereselor turcilor, care se foloseau de respectiva plângere pentru a schimba domniile. După 1711, turcii mai așteptau doar un motiv pentru a-l aduce pe Brâncoveanu în lanțuri la Constantinopol. Expectativa sa în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, încheiat cu bătălia de la Stănilești, i-a fost fatală.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
