În această viață pământească, mai largă sau mai scurtă pentru fiecare dintre noi, ne aflăm încă sub imperiul timpului, într-o căutare și tensiune permanentă spre viitor, spre o altă țintă (Filipeni 3, 14). Și acest lucru ne confirmă că nu avem în noi suficiența existenței noastre niciodată în timp, că noi am fost creați spre eternitate. Nu avem și nu vom avea parte de o liniște definitivă sau prelungită în momentul prezent atâta vreme cât trăim într-o viață efemeră, adică în timp. Din perspectivă creștină, subliniază părintele profesor Dumitru Stăniloae, momentul prezent reprezintă un moment orientat totdeauna spre viitor; el nu este un moment exclusiv prezent. De altfel, noi nici nu avem un prezent desăvârșit, întrucât suntem departe de a avea în noi o viață desăvârșită infinită. Doar Dumnezeu, existența desăvârșită sau principiul existenței supreme, este și are un prezent veșnic. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm orice activitate, să ne detașăm de propriile fapte, dar trebuie să avem în vedere că fiecare faptă a noastră, deși imediată, țintește spre viitor, este întinsă spre viitor, ca și noi înșine, care trăim în prezent, dar în permanență suntem orientați spre viitor. Dacă renunțăm la perspectivă, rămânem încremeniți în ceea ce suntem, practic suntem morți, trăim într-o viață care înseamnă, în cele din urmă, propriul ei sfârșit.
Nimic din această lume nu există și nu poate exista în afara timpului. În parte, timpul își îndeplinește menirea sa tocmai prin faptul că se împletește cu viața și destinul persoanelor, popoarelor, omenirii și creației în general. Există însă și o împlinire generală a timpului în întregul său, și anume prin coborârea în el, în interiorul lui, a însuși Fiului lui Dumnezeu ca om. De fapt, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Învierea lui Hristos, timpul se împletește și se desăvârșește până la maximum; el se umple de întreaga putere dumnezeiască, pentru ca oamenii să poată folosi, chiar trăind în timp, spre a ajunge, trăind în el, la viața veșnică, sau să se întâlnească și să conlucreze chiar în el cu Dumnezeu Cel Veșnic. Practic, timpul a fost pregătit dinainte în acest sens de către Logosul lui Dumnezeu și el va rămâne în acest rost și după aceea, pentru ca oamenii care vor urma să se împărtășească din această împlinire a lui și să înainteze, astfel, spre viața de dincolo de timp, spre veșnicie.
Coborârea lui Dumnezeu în timp, iar apoi Învierea și Înălțarea Sa la cer cu trupul reprezintă apogeul „împlinirii” sau desăvârșirea timpului și vieții temporale. W. Küneth subliniază în acest context că realitatea lui Hristos Cel Înviat este timpul nou, adică nu o eternitate atemporală și o supratemporalitate distanțată radical de această lume, ci un timp adus la desăvârșire, un timp împlinit.
În Iisus Hristos, timpul își regăsește, în fond, centrul și totodată calea spre centru. Înainte de Hristos, istoria se îndrepta și curgea spre El, fiind astfel orientată mesianic. De altfel, această perioadă reprezintă timpul prefigurărilor și așteptării. După întrupare, totul se interiorizează, totul e dirijat într-un singur sens, prin categoriile „golului” și „plinului”, ale „absentului” și „prezentului”; ale „neîmplinitului”, singurul conținut real al timpului fiind prezența lui Hristos de-a lungul creșterii Sale. Hristos a fragmentat acel continuum istoric linear, dar nu a abolit timpul însuși; l-a deschis doar: „Și Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1, 14). „Dumnezeu S-a făcut vremelnic, pentru ca noi, cei supuși timpului, să devenim veșnici”, spune Sfântul Ilarie, arătând astfel că temporalul culminează în etern încă din această viață pământească. Hristos nu distruge, prin urmare, timpul, nu-l anulează, ci îl împlinește, îl revalorizează, îl corectează, îl răscumpără și îl înveșnicește. Adevăratele evenimente din istorie nu mai sunt nicidecum șterse, nu mai revin ciclic – căpătând un caracter antiistoric, ci rămân pur și simplu în memoria lui Dumnezeu. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 13 ianuarie 2013, semnat de Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu)
