Duminica a VI-a după Paști (a Orbului din naștere):
[†¦] Hristos, după ce a înviat, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie” în tot mai multă viață adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, trăind în monotonia și îngustimea unei existențe sărace, nu cunoaștem o cale și o țintă spre care să înaintăm (1 Ioan 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce este viața nemărginită și nesfârșită, de care ne poate face parte și nouă, înaintăm în viața fără sfârșit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comunică viața nemărginită, nu putem înainta în nimeni spre a-l împărtăși dintr-o astfel de viață. Numai înaintând în El, împărtășindu-ne tot mai mult de iubirea desăvârșită și de viața înviată ce ne-o comunică El, putem înainta și noi în iubirea sau viața altora. Altfel, rămânem în egoismul nostru, în disprețul față de alții, căci n-avem puterea să ne mișcăm spre unirea cu ei prin iubire, dacă nu înaintăm în unirea cu Hristos și în viața fără sfârșit în El. Neiubirea lui Hristos, unită cu neiubirea semenilor, ne ține într-o agitație care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce urăște pe fratele său umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2, 11). Deci, a înainta în Hristos înseamnă a înainta pe calea care ne duce spre viață, care se arată și în comunicarea cu alții. Căci Hristos este calea spre viață. Pentru acela, Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre viața adevărată, este lumina adevărată. El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viața adevărată. Împărtășindu-ne tot mai mult de El, sau de viață, nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină. Hristos e lumina adevărată, pentru că e Viață. El este, și în calitatea de lumină, și calea spre viața adevărată: „Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă… Și aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul” (1 Ioan 1, 2, 5-6).
Având pe Hristos în sine, omul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin care lucrează Hristos, așa cum lucrează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru că sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că și în trupul acelui om lucrează Hristos, odată ce Acesta se află în om și cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul și trupul omului sunt puse într-o stare pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului și trupului. Așa cum Hristos atingea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mișcare a mâinii să transmită puterea Lui dumnezeiască, așa transmite și prin mâinile unei persoane credincioase puterea dumnezeiască aflată în trupul Său, aflat și acesta înlăuntrul acelei persoane. Hristos este în credincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine și îl face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar întrucât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului numai de către Hristos ca Dumnezeu, ci vine și de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale și prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârșit al puterilor Sale dumnezeiești, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil și succesiv prin viața Sa desfășurată în asemenea fapte, ca să poată și omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând și El o cale omenească concretă. Ne-a dat putința să-L vedem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dumnezeire, ca să imităm și noi faptele Sale, chipul bunătății și curăției Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a arătat cum să ne manifestăm blândețea, curăția de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toată viața Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lumină sau invers. Însă El ne este o cale nesfârșită, pentru că este nu numai om, ci și Dumnezeu. Și ne este o cale nesfârșită chiar ca Persoană, dat fiind că însăși Persoana omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină și o cale pentru voința noastră de-a înainta în comuniunea și iubirea față de ea la nesfârșit, neputându-se confunda cu ea niciodată. Persoana umană este și ea o cale nesfârșită, pentru că niciodată nu sfârșește în a ne comunica ceva. Trăiește mereu altceva din ea și trăiesc mereu în altă stare în legătură cu ea; dorește mereu să se comunice altei persoane. Înaintez în a o cunoaște, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comunicare fără sfârșit este totuși ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos, însă, ca Persoană în același timp umană și divină, este la nesfârșit într-o comunicare a infinității Sale. E mereu Lumină, mai presus de orice lumină și taină, veșnic mai presus de definibilul uman. E taină infinită în ceea ce ne comunică și taină infinită în ceea ce rămâne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumină, cu atât se vădește mai mare taina. Hristos e lumina și taina nesfârșită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoana dumnezeiască.
Urmând pe această cale, prin credința în Hristos vom ajunge și noi la înviere, ca la viața neîngustată, în veșnică fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta și noi fii ai Tatălui ceresc și frați ai Lui după har. Și cel făcut fiu al Tatălui ceresc și frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul și definitiv. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatălui Său, desigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după ființă. „Iar înainte de venirea credinței în Hristos, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința (în Hristos), nu mai sunteți sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos. Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „după învierea Lui” (1 Petru 1, 3), apoi „fiindcă sunteți fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: «Avva Părinte»” (Galateni 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Și ungerea Lui vă va învăța despre toate” (1 Ioan 2, 27). Căci după învierea lui Hristos și după înălțarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca niște fii, împlinind cu iubire voia Lui și imitând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere și căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseși inimile noastre în simțirea de fii iubitori față de Tatăl, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7). Și, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate. Am devenit posesorii puterilor dumnezeiești.
Înainte de venirea în trup, Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stăpân poruncitor. Deci nu ni se arătase în maximă apropiere și comunicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne și pe noi împreună cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tată. Aceasta se arată în faptul că ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă” a iubirii, pentru că nici El nu ne arătase că ne-a iubit pe noi, făcându-se Frate cu noi (Ioan 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum-nezeu, de unul din Treime, nu strălucea încă în deplină claritate. Se vedea mai mult prin difer-ite chipuri. Mai ales se arată puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul și mergea îna-intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieșire 40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezență a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O anumită prezență a puterii Lui în nor era și în jertfele de animale ce se aduceau în cort, și mai ales în mielul pascal, dar această prezență a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezență personală clară și directă a Lui, când Se va întrupa El însuși ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „făgăduială” a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate și Mântuitor al nostru, ca să ne ridice și pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.
Acum se arată clar ca Lumină și ca sensul cel mai adevărat al existenței noastre, făcându-ni-Se, ca Frate, cale ca să ne unim cât mai mult cu El, ca frați ai Lui și fii ai Tatălui Său, nemărginit și fără de început. Acum se lămuresc și se adeveresc toate chipurile din Lege, arătându-ni-se totodată înălțimea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la înălțimea de fiu al lui Dumnezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de altă parte, e compensată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Frate și Tată. De fapt, numai acesta poate fi adevărul. Căci dacă există un Dumnezeu, și anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al existenței – și în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenței -, El nu poate, dacă vrea să mai existe și altceva, să nu creeze acel altceva din nimic, dar și să nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi în toate o unitate, fără să-l desființeze pe acel altceva ca creație.
Și această treaptă la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această supremă apropiere înțelegem că vrea și poate ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai făcut fiu, (omul) cunoaște pe Tatăl său necreat și Creator la maximum, precum îl poate și imita în viața sa. Iar această cunoaștere și imitare nu pot să nu înainteze la nesfârșit, date fiind infinitatea Aceluia și finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o făptură conștientă ca s-o țină cu dispreț într-o separație de nedepășit față de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului, dacă nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu și acest Fiu nu e într-un fel model al creatului și nu se face El însuși Frate cu creatul, adică om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni Se face calea clară și eficientă a oamenilor spre calitatea de fii în Hristos. Acum ne ajută să-I urmăm Lui ca Fiu făcut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduși în relațiile treimice sau făcuți moștenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniți de poftele ce ni le trezesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea dată cărnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu străveziu al lui Dum-nezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii față de alții.
În felul acesta am cunoscut Adevărul. Nu mai socotim ca adevăr ultim lumea, ci pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii și al oamenilor, Mântuitorul acestora de sub puterea morții și de perspectiva întunericului iadului. Am cunoscut pe Hristos ca Lumină, sau ca sensul pozitiv suprem al lumii și al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din care sunt și spre care sunt duse toate. Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei „culturi” atee drept lumină. Am cunoscut că cei ce nu cunosc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și, deci, ca lumina lumii, ci o socotesc pe aceasta ca unica realitate, se află într-o mare minciună. Am cunoscut că toate cuvintele prin care susțin această părere mincinoasă sunt minciuni. Am cunoscut că, avându-le numai pe ele, vom fi într-o veșnică sărăcie sau moarte.
Singur Hristos este Adevărul, fiindcă singur El, ca Dumnezeu cel venit la noi în trup, este calea care ne duce la viață nesfârșită. El este „Calea, Adevărul și Viața”. El este Calea, pentru că este Adevărul și Viața; El este Viața, pentru că este Adevărul. El este Singurul în care avem viața adevărată, în care creația se unește cu Creatorul. Cei ce-L neagă pe El ca Viață adevărată, cei ce neagă că El este singura cale spre viața adevărată, afirmă minciuna și moartea drept adevăr. Și cel care ispitește pe oameni spre această minciună, cel ce e cel dintâi care a susținut această minciună și continuă să o susțină este diavolul. El afirmă lumea aceasta ca ultima realitate, nearătând o cale spre Dumnezeu, ca deosebit de lume, ci conduce, prin minciuna lui, spre moarte, în care cei ce-i slujesc lui se află, în parte, încă de acum, dar pot să scape de ea înainte de a muri cu trupul, fapt prin care își pot arăta imitarea lui Hristos. Cei ce nu recunosc pe Hristos drept cale spre Dumnezeu mai presus de lume, ci socotesc că lumea a-ceasta e singura realitate, nu cunosc nici o cale de scăpare de moartea din ea. Dumnezeu Cu-vântul ajută pe oameni să urmeze Lui înainte de întrupare prin Cuvântul Lui. Dar lumea era încă în întuneric. Prin întrupare, însă, a venit în lume, risipind întunericul pentru cei ce au primit credința în El. Cei ce nu cred în El, ca Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, venit să ne arate că Dumnezeu este iubire, consideră că totul este stăpânit de întuneric, de lipsa de sens, și-și îngăduie să facă răul ca formă a egoismului. Aceștia își vor lua osânda pentru veci, spre deosebire de cei ce, crezând că Dumnezeu este iubire și Hristos este Fiul întrupat, ca o dovadă a acestei iubiri și imită pe Hristos prin fapte de iubire, nu vor fi osândiți, ci se vor bucura de comuniunea veșnică și fericită cu Dumnezeul iubirii: „Cel ce crede întru El nu este judecat. Iar cel ce nu crede este judecat că n-a crezut întru numele Fiului Unuia Născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele, iubește întunericul și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Iar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se cunoască faptele lui că sunt săvârșite în Dumnezeu” (Ioan 3, 18). Dar cei ce nu cred în El nu iau cuvintele Lui ca adevărate, ci pe cele ale diavolului, care folosește cuvintele ce ni s-au dat de Dumnezeu prin creare, în chip mincinos, îndemnându-i prin ele să nu creadă în Hristos, Adevărul și Viața, și să nu meargă spre El pe calea arătată prin pilda Lui. Ei ascultă de diavolul care dă drept viață ceea ce nu e viață și drept adevăr ceea ce nu e adevăr, sau drept viață moartea: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți faptele tatălui vostru. El, de la început, a fost înșelător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Iisus Hristos este Adevărul sau viața adevărată, pentru că este Fiul Tatălui. Dacă Dumnezeu nu are Fiu, nu este iubire în El și nici oamenii nu sunt creați de un Dumnezeu al iubirii, pentru a fi făcuți, prin Fiul Său, fii ai Săi. În acest sens afirmă Hristos că El este Adevă-rul, pentru că este Fiul prin fire al unui Tată suprem. Deci, cei care cred în El ca în Fiul Tatălui, cred în Dumnezeu cel adevărat.
Aceia cred că pot avea și ei pe Dumnezeu ca Tată. „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis” (Ioan 8, 42). Dacă Hristos n-ar fi de la un Tată dumnezeiesc, ci ar fi ca oricare om singur de sine, n-ar fi Dumnezeu. Și dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ar fi îndreptățiți să nu creadă în El. În credința în Hristos este implicată credința în Sfânta Treime. Un Dumnezeu care nu e în Treime nu e Dumnezeu. În acest caz lumea e singura realitate.
Iisus Hristos este Adevărul, și ca atare sensul vieții noastre, întrucât Cel ce este viața în Sine, întrupându-Se ca om, i-a dat și omului viață veșnică, scăpându-l de moarte. Fără Hristos, adică fără Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, lumea întreagă și existența oamenilor în ea ar fi fără sens. El s-a făcut prin întrupare „Lumina lumii”, sensul ei. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este, în calitate de Dumnezeu în Sine, Însăși Lumina.
Dar înainte de întrupare lumina numai în parte sensul existenței, prin cuvintele Lui revelate prin prooroci. Adevărul, binele, viața și lumina sunt una. Răul, moartea, întunericul și minciuna, la fel. Și toate au caracter personal. Minciuna înșală, dând morții spirituale aparența de viață, și răului – aparența de bine al persoanei, în sens egoist, și întunericului – aparență de lumină. Minciuna le prezintă pe toate acestea ca adevăr.
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 72-83.
(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 9 iunie 2013 – Sublinierile din text aparțin redacției Ziarulului Lumina)
