Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înlăuntrul său.
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/Cor. 4, 4). Și iarăși: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (/ Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoașteți cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiți-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; și veți vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptății; nu pentru că păcatul ar fi având așa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârșește puterea păcatului si ne ridică până la cer, așa pe de altă parte, mândria, prin greutatea și povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate și o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ți aminte ele fariseul și ele vameșul din Evanghelie. „Mulțumesc ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca și acest vameș” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalțe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameșul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduință, însă săgeata vrăjmașului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câștig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri și nu se iuțește ele semeția altora. Căci noi și ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameșul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, și după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997)
