Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXIV-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)
„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Și, pe când se ducea El, mulțimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Și femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Și, încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru și pe Ioan și pe Iacov și pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 41-56)
„Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață (†¦) Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut chip al propriei Sale veșnicii. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume (†¦)” (Septuaginta, Înțelepciunea lui Solomon, 1, 13-14 și 2, 23-24).
Minunea pe care o prezintă Evanghelia Duminicii a XXIV-a după Rusalii, și anume, învierea fiicei lui Iair, precum și celelalte două minuni de înviere a morților săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos – învierea fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr din Betania – sunt prefigurări ale Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Prin aceste minuni, Mântuitorul arată că omul a fost creat nu pentru a sta în mormânt, ci pentru a trăi veșnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor.
Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi incoruptibil sau nemuritor. Altfel spus, el avea în sine premisele nemuririi, dar nu plinătatea nemuririi. Omul a fost creat după chipul Dumnezeului veșnic viu, dar el trebuia să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin libera alegere a voinței sale sau prin stabilitatea sa în comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul unic al vieții veșnice. Incoruptibilitatea sau nemurirea nu a fost un dat definitiv al naturii umane, ci mai degrabă un dar care trebuia cultivat prin comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu. Aceasta arată că viața este dar oferit creaturilor de Dumnezeu, Creatorul Care așteaptă dăruirea de sine a creaturilor, pentru ca existența lor să se împlinească în starea de comuniune în iubire.
Harul divin dăruiește existență făpturilor inteligente pentru ca viața lor să se manifeste drept mulțumire sau recunoștință-euharistie. Păcatul lui Adam și Eva ca neascultare față de Dumnezeu este de fapt o ruptură a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Când omul vrea să devină ca Dumnezeu, fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, existența sa spirituală menținută de suflarea divină (cf. Facerea 2, 7) încetează a mai fi comuniune în univers și începe să decadă în lăcomie pătimașă sau irațională a materialității terestre, golită de spiritualitatea celestă: „te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Creat după chipul Dumnezeului veșnic, omul este chemat să dobândească nemurirea sau viața veșnică prin libera comuniune cu Dumnezeu. „Slava lui Dumnezeu – spunea Sfântul Irineu de Lyon – este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu.” 1 Întrucât comuniunea liberă a omului cu Dumnezeu este esențială pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică sfințenia și viața veșnică, ruperea comuniunii cu Dumnezeu prin păcat a dus la moarte și stricăciune care sunt contrare vocației omului creat după chipul Dumnezeului Celui veșnic viu (Facerea 3, 19; Romani 6, 23; I Corinteni 15, 21-22). Tocmai de aceea Noul Testament nu consideră moartea un fenomen natural, ci un dușman al omului de care Hristos ne eliberează prin Înviere (cf. I Corinteni 15, 26; Apocalipsa 21, 4). Mai mult, întreaga făptură supusă stricăciunii „se va izbăvi din robia stricăciunii ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21; Apocalipsa 21, 4). Sfântul Vasile cel Mare precizează că „moartea este o urmare necesară a păcatului: ne apropiem de moarte în măsura în care ne îndepărtăm de viață, care este Dumnezeu; moartea este privarea vieții: Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morții”2. Prin păcatul lor – tulburare a existenței interioare – Adam și Eva au transmis urmașilor natura lor căzută, adică supusă coruptibilității și morții. Sfântul Apostol Pavel ne învață astfel: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii” (Romani 5, 12). Sfinții Părinți ai Bisericii, urmând Sfintei Scripturi, învață și ei că urmările păcatului care au afectat natura au fost transmise întregii umanități. Unii Sfinți Părinți consideră că această transmitere se face pe cale biologică încă de la concepere.3 În același sens se exprimă Sfântul Grigorie Palama: „Moartea survine în suflet prin păcat; ea nu doar corupe însuși sufletul†¦, ci împovărează și trupul cu dureri și patimi, îl face stricăcios și în cele din urmă îl supune morții. De altfel, după moartea omului interior prin păcat, Adamul pământesc a auzit: „Ești pământ și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19)”.4
În același timp, mai mulți Sfinți Părinți greci afirmă un aspect spiritual providențial (proniator) și pedagogic al morții. Astfel, moartea a permis „împiedicarea răului de a deveni nemuritor” (Metodie de Olimp, Grigorie de Nazianz, Ioan Scărarul, Ioan Gură de Aur). Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, moartea a permis ca „puterea sufletului să nu fie pe veci închisă în mișcarea sa împotriva naturii, ceea ce ar fi însemnat nu doar ultimul nivel al răului și eliminarea evidentă a identității omului, dar mai cu seamă negarea vădită a bunătății divine”5. Dar, dincolo de acest aspect pedagogic ori proniator al morții care împiedică răul să devină nemuritor sau veșnic, moartea îl oprește totuși pe om să fie pe deplin chip al Dumnezeului Celui Viu și Veșnic. Din cauza acestui fapt moartea nu este naturală în sensul naturii voite de Dumnezeu, ci doar naturală în sensul obișnuinței omului cu păcatul și cu moartea. Moartea este, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, „vrăjmaș” al omului (cf. I Corinteni 15, 26), al celor pe care frica morții îi ține în robie toată viața (cf. Evrei 2, 15). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că frica morții exercită asupra tuturor oamenilor o tiranie care îi determină să facă orice pentru a o evita.6 Sfântul Grigorie de Nyssa descrie faptul că frica morții dă naștere angoasei, melancoliei, dezgustului, disperării și, cel mai rău, a urii față de Dumnezeu și a revoltei împotriva Lui. Refuzul și respingerea morții determină omul să se atașeze în chip pătimaș de viața biologică terestră, ca posesie a bunurilor lumii pământești, temându-se că le va pierde prin moarte.7
Hristos Mântuitorul eliberează omul și vindecă definitiv natura umană de moarte și coruptibilitate (stricăciune)
Pentru ca omul să nu se mai despartă de Dumnezeu, Fiul veșnic al lui Dumnezeu S-a făcut El Însuși Om, unind în Persoana Sa natura divină eternă și sfântă cu natura umană muritoare sau stricăcioasă, pentru a vindeca această natură umană de înclinarea spre păcat ca moarte spirituală a sufletului și de coruptibilitate (stricăciune) ca moarte fizică a trupului. Prin ascultarea Sa ca dăruire de Sine lui Dumnezeu-Tatăl până la moartea pe Cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de neascultare (cf. Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; 1 Ioan 3, 16). Prin coborârea Sa în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa și prin Înviere, Hristos a eliberat natura umană de coruptibilitate dăruindu-i nemurirea și viața veșnică. Moartea fizică a lui Hristos a fost separarea sufletului Său de trupul Său, însă unirea sufletului Său și a trupului Său cu dumnezeirea Sa veșnică era mai puternică decât moartea Sa cu trupul. Astfel, Hristos Dumnezeu-Omul a învins moartea trecând prin moarte și intrând în viața eternă. Vindecarea naturii umane de moarte arată că mântuirea nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci și participarea sufletului și a trupului omenesc la viața veșnică a lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 3, 21-22).
Viața lui Hristos Cel înviat nu este revenire la o viață biologică terestră pătrunsă de coruptibilitate, ci la o viață nouă, viața veșnică, nemuritoare și nestricăcioasă. Deci, Învierea lui Hristos și învierea de obște (universală) nu înseamnă reanimarea unui cadavru sau revenirea la viața pământească, biologică, trecătoare, amestecată cu suferință și moarte, ci o viață nouă, cerească, în care trupul va fi transfigurat, înduhovnicit, liber de determinismele naturii ca foame, sete, teamă, durere. Această Viață veșnică arătată în Hristos Cel înviat este viitorul absolut al omenirii, întrucât ceea ce este acum muritor sau stricăcios trebuie să devină nemuritor: „Carnea și sângele – spune Sfântul Apostol Pavel – nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea†¦ Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire†¦ Iar boldul morții este păcatul†¦ Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Corinteni 15, 50-57). Credința în Învierea lui Hristos mărturisită de Apostoli și credința în învierea întregii umanități promisă de Hristos și predicată de Biserică reprezintă sensul și scopul ultim al întregii vieți omenești.
Mântuitorul Însuși a spus: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va mai muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Cu alte cuvinte, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul în comuniunea de viață eternă cu Hristos. Vorbind despre Învierea de obște sau universală, Mântuitorul spune: „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). Învierea fiind darul lui Dumnezeu pentru toată lumea, toți oamenii vor învia, dar numai cei care l-au iubit pe Dumnezeu pe pământ se vor bucura de fericirea comuniunii cu El și în ceruri, pentru că Dumnezeu respectă libertatea oamenilor de a crede sau nu în El și nu impune nimănui iubirea Lui.
Crezul credinței creștine are drept încheiere următoarea certitudine și speranță: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.
Timpul vieții prezente – timp de pregătire pentru viața veșnică
Timpul dintre Învierea lui Hristos și învierea de obște este timpul pregătirii pentru viața veșnică incoruptibilă și nemuritoare. Orice săptămână începe în calendarul creștin cu duminica sau ziua Învierii. Viața pământească este îndreptată către viața veșnică, deoarece moartea trupului nu mai este veșnică, întrucât ea a devenit în Hristos Cel Înviat Paște, adică trecere definitivă a sufletului omenesc în comuniunea cu Hristos Cel Înviat și slăvit. Morții sunt adormiți întru Domnul în așteptarea învierii. Necropola antică – oraș al morților – și-a schimbat numele în „cimitir”, adică loc de odihnă. Lumina și bucuria Învierii sunt trăsăturile fundamentale ale vieții creștine, în pofida tuturor încercărilor și dificultăților vieții pe pământ (cf. II Corinteni 2, 4; Filipeni 4, 4; I Tesaloniceni 5, 16; I Petru 1, 8). Credința în înviere și în comuniunea vie cu Cel Veșnic Viu, cu Hristos Cel înviat, este pentru Apostolii și Sfinții Bisericii motivația fundamentală pentru a prețui darul și timpul vieții pe pământ ca loc și durată de pregătire pentru viața veșnică. Lumina și bucuria Învierii ne arată în primul rând că viața este dar sfânt al lui Dumnezeu și comuniune de iubire cu El și cu oamenii (cf. Matei 25, 34-46). De asemenea, faptele bune ale credinței săvârșite în timpul vieții limitate pământești au o valoare veșnică.
În același timp, când credința în înviere, rugăciunea și comuniunea spirituală frățească slăbesc, scade și adevărata bucurie în Duhul Sfânt, iar sensul vieții și al morții omenești devine nesigur. Fără înviere, ca eliberare definitivă de moarte și stricăciune, orizontul existenței noastre se închide în dimensiunile pământescului limitat și trecător, iar credința și nădejdea par a fi zadarnice, fără conținut ontologic și eficiență (cf. I Corinteni 15, 17-19). Din acest punct de vedere, cele mai multe dintre teoriile secularizate legate de sfârșitul vieții umane arată o profundă criză spirituală a civilizației occidentale (europeană și nord-americană), adică o sărăcie spirituală a gândirii care reduce viața persoanei la biologic și identifică autonomia omului cu autosuficiența și lipsa de transcendență.
În concluzie, înțelegem faptul că omul este creat după chipul Dumnezeului personal și veșnic, el este o ființă personală, chemată să participe în viața veșnică a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate și invizibile. Fără trupul său vizibil, omul nu este om complet.
Biserica se roagă pentru odihna sufletelor celor adormiți în Domnul, cinstește și cultivă memoria lor și așteaptă cu credință și speranță învierea morților și viața Împărăției lui Dumnezeu. Rugăciunile Sfinților, trecuți la viața veșnică, înălțate către Dumnezeu despre care vorbește Sfânta Scriptură (cf. Apocalipsa 6, 9-10; 7, 15) atestă existența invizibilă, dar reală a persoanei umane după moartea sa fizică.
După cum Hristos Domnul a adus sănătate femeii bolnave de hemoragie, prin vindecare, și bucurie lui Iair, prin învierea fiicei sale, tot așa Biserica Lui trebuie să ajute spiritual și material pe cei bolnavi și să consoleze pe cei îndoliați. Astfel, înțelegem că numai iubirea smerită și milostivă poartă în ea lumina Învierii, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Amin.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
note
1 Adv. Haer. IV, 20, 7; cf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. Française par Adelin Rousseau, Ed. Cerf, Paris, 1984, p. 47.
2 Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul relelor, 7; cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés la mort selon la Tradition orthodoxe, Cerf, Paris, 2002, p. 19.
3 Cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés †¦, p. 20.
4 A Xénée, 10. Cf. Chapitres physiques, théologiques, éthiques et pratiques, 51; citat și de Jean-Claude Larchet, La vie aprés…, p. 19.
5 Maxim Mărturisitorul, Scrisori, 10, P.G. 91, 449 BC. Cf. Întrebări către Thalassios, 61, CCSG, P. 85 – la J-C Larchet, p. 22.
6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, IV, 4.
7 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre morți, PG 46, 517A, citat și de J-C Larchet, La vie aprés†¦, p. 27.
