„Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…”

Eveniment central în istoria mântuirii, Învierea Domnului ocupă un loc privilegiat în anul liturgic ortodox, fiind cea mai mare sărbătoare a Bisericii. De la începutul creștinismului, Învierea Mântuitorului a fost serbată și ca amintire a evenimentului istoric respectiv, o dată pe an, dar și în cadrul fiecărei săptămâni în ziua duminicii, zi rezervată adunărilor creștine și Euharistiei.

În primele veacuri, Învierea se sărbătorea în cadrul așa-numitului Triduum pascal, care cuprindea Vinerea Patimilor, numită și Paștele Crucii, Sâmbăta Mare și Duminica Învierii. În jurul acestui nucleu eortologic s-au dezvoltat atât perioada de pregătire (Săptămâna Patimilor, apoi Postul Mare și perioada Triodului) cât și cea de după-prăznuire (Săptâmâna Luminată și întreaga perioadă a Penticostarului). Mărturii timpurii privitoare la Praznicul Învierii Domnului aflăm din scrierile semnate de Meliton de Sardes (secolul al II-lea), Sfântul Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei și Origen (secolul al III-lea). La mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paști, destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, amintește de slujba Învierii, care avea loc la Ierusalim la Mormântul Domnului, și de procesiunile ce o însoțeau, precum și de slujba specială a Vecerniei, oficiată pe Sion. Toată Săptămâna Luminată se oficiau slujbe speciale și Egeria precizează că, în afara lecturilor din Evanghelie privitoare la Învierea Domnului, se cântau „imne și antifoane adecvate zilei și locului”, deci existau în cult alcătuiri imnografice pentru această mare sărbătoare.

Între secolele al VI-lea și al VIII-lea se dezvoltă imnografia praznicului Paștilor

Într-adevăr, în tradiția mănăstirilor palestiniene, Sfântul Ioan Damaschin este acela care alcătuiește atât Canonul de la privegherea pascală, cât și prima parte a slujbelor Învierii din duminici, pe cele opt glasuri, punând temelia Octoihului. Cea mai frumoasă compoziție imnografică a Sfântului Ioan Damaschin rămâne Canonul Utreniei Paștilor (cu irmosul „Ziua Învierii†¦”), inspirat din cuvântările la Paști ale Sfântului Grigorie Teologul.

Slujbele Săptămânii Patimilor și ale zilelor Sfintei Învieri încep să se contureze în forma aproximativă pe care o păstrăm până astăzi între secolele al IX-lea și al XI-lea, după tradiția studită, iar finalizarea lor va coborî până în secolul al XIV-lea, odată cu uniformizarea tipicului bizantin. Definitivarea formei acestor slujbe este atribuită de către liturgiștii moderni tradiției monastice. Tot tradiției monastice, îndeosebi celei cristalizate în Sfântul Munte Athos între secolele al VIII-lea – al XII-lea ș.u., îi datorăm și rânduielile liturgice din Săptămâna Luminată.

Troparul Sfintelor Paști leagă Taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obște

Alcătuirile imnografice ale sărbătorii sunt puține la număr, dar pline de semnificații: troparul, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, pe glasul I, ipacoi, condac, icos, luminândă și patru stihiri cu Slava lor, la care se adaugă unele stihiri preluate din slujba duminicilor din Octoih. În aceste compoziții putem urmări interpretarea ortodoxă a evenimentului Învierii.

Troparul Praznicului Sfintei Învieri sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le” este de fapt o mărturisire a învierii, o exclamație de bucurie și de încredere în lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Învierea Lui este „începătură a învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20). Astfel, troparul Sfintelor Paști leagă taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obște.

La Înviere, Hristos coboară în adâncul ființei noastre și ne smulge din întuneric. Acest mesaj deschide Canonul Paștilor: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință”. Cu adevărat, Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei și al șederii Sale în mormânt aduce lumii viață, scoțând-o din moarte, din întuneric și din stricăciune: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind”. Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, căci El luminează toate. Iar lumina lui Hristos izvorăște tocmai din Mormântul Domnului, risipind astfel întunericul morții și aducând tuturor lumina vieții, simbolizată de lumânările aprinse.

Învierea Mântuitorului, temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte

În rânduiala Utreniei Paștilor, unul dintre textele liturgice stabilește o relație interesantă între mormântul cu pecețile nestricate din care a înviat Hristos și pururea-fecioria Maicii Domnului, arătând că Hristos S-a născut dintr­însa fără să-i strice fecioria, la fel cum a înviat din mormânt, fără să-i strice acestuia pecețile: „Păzind pecețile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin nașterea Ta, și ne-ai deschis nouă ușile Raiului”. Înțelegem din textul acesta faptul că Învierea Mântuitorului este temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte.

Condacul Învierii sintetizează întreaga teologie a Praznicului, în sensul pogorârii lui Hristos la iad și a izbăvirii întregului neam omenesc: „De Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce ești fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit și ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosițe: Bucurați-vă! Și Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuți înviere”.

Șederea lui Hristos în mormânt are semnificația zdrobirii iadului și a omorârii morții, căci zice un alt irmos: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase…”. Pogorârea lui Hristos la iad are sensul zdrobirii acestuia și al biruinței vieții asupra morții. Tocmai de aceea, pe icoanele Pogorârii la iad, Hristos apare în iad nu ca un prizonier al acestuia, ci ca învingătorul său, eliberatorul celor care erau închiși acolo. În același sens, un alt tropar proclamă: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice; și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul ei, Cel Unul Binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri și preaslăvit”.

Duminica Paștilor este ziua pregustării din Împărăția Cerurilor

Câteva texte din Canonul Învierii îl înfățișează pe Hristos sub chipul Mielului înjunghiat pentru mântuirea lumii: „Ca un mielușel de un an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toți S-a jertfit, Paștile cele curățitoare; și iarăși din mormânt a strălucit nouă…”. Această asemănare între Hristos și miel este întemeiată pe jertfele vechi-testamentare, în care mieii erau aduși ca jertfă pentru curățirea păcatelor poporului. Așa cum spune alt tropar: „Parte bărbătească ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc fost-a Hristos, iar ca o hrană, mielușel s-a chemat. Și fără prihană a fost, Paștile noastre, Cel ce n-a gustat întinăciune; și ca un Dumnezeu adevărat, desăvârșit s-a numit”. În Vechiul Testament, cei întâi născuți ai unei familii trebuiau închinați la Templu, fiind socotiți afierosiți lui Dumnezeu. Toate acestea: atât mieii fără meteahnă, cât și cei întâi născuți de parte bărbătească, nu sunt altceva decât prefigurări vechi-testamentare ale lui Hristos. Mielului îi este asociată deci ideea de jertfire, de jertfă pentru păcat. Iată mărturia textului imnografic despre Hristos Cel jertfit: „Mântuitorul meu, Jertfa cea vie și nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine însuți de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt” (Cântarea a VI-a). Observăm din text că Jertfei lui Hristos îi este asociată sintagma „Jertfa cea vie și nejertfită”. Formularea aceasta trebuie înțeleasă în sens euharistic, căci în Sfânta Împărtășanie, Hristos este viu, adică prezent cu adevărat, și în același timp jertfa Sa în Liturghie nu este una jertfită, ci nesângeroasă.

Duminica Paștilor este ziua pregustării din Împărăția Cerurilor, ale cărei porți sunt deschise prin Învierea din morți a Mântuitorului. În sensul acesta, auzim în noaptea Sfintei Învieri, cântându-se: „Cât este de sfântă, cu adevărat, și întru totul prăznuită această noapte de mântuire și strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani cu trupul, tuturor a strălucit”. Ziua Învierii vestește ziua veacului viitor, aceasta fiind numită „ziua cea purtătoare de lumină”, căci atunci toți cei ce au umblat în lumina lui Hristos, vor fi făcuți părtași pentru veșnicie luminii Împărăției cerești. Învierea are astfel o dimensiune eshatologică, inaugurând ziua a opta a veacului viitor.

În ceea ce privește Luminânda Praznicului, ea exprimă foarte clar faptul că Hristos se face asemenea lui Adam, Își asumă stricăciunea acestuia ce vine din cădere, pentru a restaura condiția întregii naturi umane. Hristos reașază lumea în sensul pe care Dumnezeu i-l dăruise prin creație, chemând-o la îndumnezeire și dăruindu-i posibilitatea realizării acestei îndumnezeiri. Tocmai de aceea, Praznicul acesta devine „Paștile nestricăciunii”, adică trecerea de la stricăciune și moarte la nestricăciune și viață, aducând lumii întregi mântuire: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând, Paștile nestricăciunii – lumii de mântuire”.

Imnografia marelui praznic al Învierii Domnului este strălucitoare și plină de adânci înțelesuri teologice și duhovnicești, precum și de aluzii scripturistice. Ea constituie o adevărată exegeză a textului evanghelic și reflectă totodată geniul marilor predicatori ai Veacului de aur. Cu toate că nu întâlnim o abundență de alcătuiri liturgice, ci slujba întreagă își păstrează un caracter arhaic, sobru, textele, deși mult mai puțin numeroase decât la alte sărbători, conțin în cuvinte puține esența teologică a praznicului.

Fie ca, urcând pe treptele imnelor sfinte, să trăim bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat! (Articol publicat în Ziarul Lumina din 4 aprilie 2010, semnat de arhim. Chiril Lovin)

Comentarii Facebook


Știri recente