Mănăstirea Bârsana şi-a serbat hramul de sărbătoarea Soborului celor 12 Apostoli. Slujba de marţi a fost prezidată de Episcopul Iustin care a asemănat aşezământul monahal cu imaginea satului maramureşean tradiţional.
„Arhitectul Corduş, unul dintre cei mai buni arhitecţi bisericeşti la ora actuală, a gândit aici la Bârsana un sat maramureşean ancestral, voievodal. Aşa arăta satul maramureşean. În localităţi se pierde tradiţia, dar Bârsana va fi totdeauna mărturie a faptului cum arăta satul maramureşean: biserica în centru sau Biserica regină care patronează şi binecuvintează locul şi toate celelalte construcţii din mănăstire”.
Ierarhul a subliniat şi rolul decisiv pe care l-a avut actuala stareţă în organizarea aşezământului monahal.
„Bârsana s-a dezvoltat în chip minunat pentru că a venit Maica Filofteia de la Râmeţ cu experienţă monahală îndelungată şi a pornit la drum pe baza unui proiect bine gândit”.
Aşezământul monahal de la Bârsana
La Bârsana au existat două vetre monahale, la aproximativ 8-9 kilometri depărtare: una în locul numit Valea Slatinei, iar altă pe dealul Humana.
Mănăstirea de pe dealul Humana este atestată documentar în anul 1390. După tradiție, aşezământul monahal a dispărut în secolul al XVIII-lea, când au fost distruse mai multe mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.
Viață monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei este aproximat în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea.
În a două jumătate a secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost mutată din Valea Slatinei într-un loc din dreapta Izei, numit pe atunci Podurile Strâmtorii, zona primind cu timpul numele de „Podurile Mănăstirii”.
Aşezământul monahal a fost desfiinţat în anul 1971, patrimoniul ei fiind confiscat de Imperiul Habsburgic, ultimii călugări refugiindu-se la Mănăstirea Neamț, în Moldova.
Biserica a fost devastată, chiliile și clădirile anexe au fost distruse.
După reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, în anul 1937, s-a pus și problema reînființării mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena (1940), care a împiedicat realizarea acestui deziderat.
După Al Doilea Război Mondial, s-a instaurat regimul comunist ateu, care se opunea înființării de noi mănăstiri. Astfel, reînființarea aşezământului monahal s-a tot amânat până după evenimentele din 1989.
În anul 1993, Episcopul Iustinian al Maramureșului și Sătmarului, a sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri, cu hramul Soborul Sfinților doisprezece Apostoli.
Foto credit: Episcopia Maramureşului şi Sătmarului
