Tradiția ortodoxă îi acordă părintelui duhovnic o importanță deosebită. Păstrarea statornică a acestei tradiții este absolut necesară pentru cultivarea corectă a vieții duhovnicești a credincioșilor. Prin ascultare de părintele duhovnic este combătută voia individuală și este cultivată ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se eliberează de duhul egoismului și se deschide iubirii lui Dumnezeu și aproapelui.
Societatea contemporană cultivă și propune duhul autonomiei. Idealul ei este de cele mai multe ori omul autonom, care nu ascultă de nimeni și încearcă să își ducă firul vieții, să se definească împlinindu-și doar voia lui și chiar impunând-o pe aceasta și celorlalți. Biserica dimpotrivă, cultivă și propune duhul ascultării, creștinii fiind „fiii ascultării” (I Petru 1, 14). Neascultarea, care își are obârșia în păcatul mândriei, îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, dar ascultarea care se cultivă prin dragoste și smerită cugetare îl readuce pe om la viața cea adevărată, îl eliberează de robia păcatului și îl repune în legătură statornică cu Dumnezeu.
Legătura și comuniunea omului cu Dumnezeu și restaurarea omului cel nou și a hainei luminoase primite la ceasul Botezului, cernită de-a lungul vremii prin viața în nerânduială, se refac prin Taina Spovedaniei, una dintre cele mai importante lucrări sfințitoare din viața creștinului.
Toți greșim, chiar și cei mai buni (Iacov, 3, 2), dar avem posibilitatea toți, mireni și monahi, clerici, diaconi, preoți și arhierei, să ne mărturisim și să ne curățim de păcate prin Sfânta Taină a Pocăinței. Mântuitorul a făgăduit Apostolilor puterea de a lega și dezlega păcatele (Mt. 18, 18), iar după Înviere le-a dat efectiv această putere zicându-le: „Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 21-23). Urmașii Apostolilor, episcopii și preoții, care îndeplinesc cele sfinte în Biserică, au primit acest dar și har al dezlegării de păcate a credincioșilor după mărturisirea și pocăința acestora.
Când și de câte ori ne spovedim?
Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, ne îndrumă, să ne spovedim cu inimă curată și cu umilință ori de câte ori ne simțim conștiința încărcată, când simțim nevoia de a ne ușura de povara păcatelor. Spovedindu-ne des, sufletul este ca o casă des văruită și aerisită, în care nu se încuibă praful și mucegaiul păcatului (Sfântul Nicodim Aghioritul), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Dacă greșești în fiecare zi, pocăiește-te în fiecare zi”.
Pe cei ce nu sunt ancorați statornic în viețuirea eclesială și sunt pentru început mai puțin osârduitori, Biserica îi învață prin porunca a 4-a bisericească să se spovedească măcar în cele patru posturi de peste an sau măcar o dată pe an, în Postul Paștelui. Spovedania se face de obicei la biserică, dar cei bolnavi sau cei care din motive întemeiate nu pot ajunge la biserică trebuie să cheme preotul duhovnic acasă, la spital sau oriunde s-ar afla.
În preotul duhovnic se întâlnesc două lucrări. Prima este aceea de preot slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii, prin care, în temeiul hirotesiei întru duhovnic, primește mărturisirea păcatelor credinciosului și îi dă acestuia iertare de păcate, în numele lui Dumnezeu, după cum reiese din cuvintele rugăciunii de dezlegare: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ți ierte ție, fiule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
Călăuzire și paternitate duhovnicească spre adevărata libertate
A doua lucrare este aceea de călăuzitor duhovnicesc, de părinte duhovnicesc. În Tradiția ortodoxă cele două lucrări sunt strâns legate, de aceea relația dintre duhovnic și „penitent” este acoperită, în cele mai multe cazuri, de relația dintre părintele duhovnicesc și fiul sau ucenicul duhovnicesc.
Practica povățuirii duhovnicești este așezată din vechime, aflată mai întâi îndeosebi în monahismul egiptean din veacul al IV-lea. În deșertul Egiptului, după cum aflăm din Pateric, un rol important era jucat de descoperirea gândurilor. Ucenicul mergea probabil zilnic la părintele său duhovnicesc și își deschidea inima înaintea aceluia. Lucrul acesta se întâmplă și astăzi în așezările monastice.
Ascultarea creștinului se face esențial, ca ascultare în Hristos. Preotul este chemat să-și asume rolul de părinte, dar nu epuizează în sine această calitate, ci o extinde la Însuși Dumnezeu, raportându-se la „penitent” nu numai ca la propriul fiu, ci și ca la un fiu al lui Dumnezeu. La rândul lui, fiul duhovnicesc se raportează la părintele duhovnicesc, fără ca să epuizeze în acesta paternitatea, ci urcându-o la Dumnezeu.
Așadar, relația dintre un duhovnic și un „penitent” trebuie să fie atât de apropiată și atât de distantă cât este relația dintre un tată și un fiu. Din partea tatălui trebuie să existe o raportare plină de bunătate, răbdare, îngăduință, înțelegere și dragoste, dar și de responsabilitate și autoritate părintească. Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre chipul duhovnicului spune: „Cercetează, așadar, cu multă grijă și prudență ca să găsești un bărbat care să fie un îndrumător sigur pentru viața ta, cu experiență în buna îndrumare a celor ce se îndreaptă spre Dumnezeu, plin de virtuți, un bărbat a cărui dragoste de Dumnezeu să fie dovedită de însăși faptele lui și care să cunoască dumnezeieștile Scripturi, să fie sârguincios, neiubitor de arginți, pașnic, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, nemândru, nedoritor de flatare, neiubind nimic mai mult decât pe Dumnezeu…”.
În afară de dezlegarea de păcate după împlinirea canonului rânduit atitudinea duhovnicului pentru fiul său duhovnicesc trebuie să fie cea a dragostei care covârșește toate, pentru a da curaj și încredere spre o mărturisire sinceră. Lucrarea părintelui duhovnic nu este să-și stăpânească despotic fiii, ci să îi sprijine, să îi întărească și să îi călăuzească treptat la adevărata libertate, spre vindecare.
Din partea fiului, de asemenea, trebuie să existe o raportare plină de încredere, dar și de respect, supunere și ascultare continuă cu nădejdea că încredințându-se în sfatul și povățuirea duhovnicului Dumnezeu plinește toate cele cu lipsă și aduce bucuria în locul întristării, sănătatea în locul bolii, vindecarea în locul rănii. (Cateheză semnată de Diac. Ciprian Bâra și publicată în „Ziarul Lumina” din data de 25 noiembrie 2013)
