Studentă la Științele Educației, pasionată de muzică – cântă la chitară și voce, compune, dirijează și face parte din mai multe coruri –, a urcat pe scenă cu trupa Armonic și a dirijat corul Studenți pentru Viață care a interpretat „Un pod de iubire”, cântec scris special pentru Marșul pentru Viață 2026. Dincolo de toate acestea, implicarea Gabrielei Burlacu vorbește despre o convingere trăită: solidaritatea pentru amândoi.
Alexandra Nadane: Ce înseamnă pentru tine Marșul pentru Viață?
Gabriela Burlacu: Faptul că sunt pro-viață cred că este ceva esențial pentru mine. Sunt profund recunoscătoare familiei și prietenilor care m-au ajutat să înțeleg adevărul despre viața omului, despre ce înseamnă criza de sarcină, despre ce este soluție ne-soluție și ce este soluție adevărată la dificultățile unei femei însărcinate. Și lui Dumnezeu – pentru viața mea, pentru viața tuturor acestor oameni care mă sprijină și pentru viața tuturor oamenilor! Fiecare om din lume e un dar al lui Dumnezeu pentru ceilalți și e minunat să vezi atâtea daruri, dar și dureros să vezi cum se pierd atât de multe.
M-au uimit când am auzit prima dată că în lume mai mult de un miliard de oameni nu s-au născut pentru că alții au ales să nu le lase viața pământească să continue! Și m-am îndurerat, dar am înțeles și mai mult cât de necesar este să fii și să faci lucruri pro-viață în societate. Dar, pentru a face ceva bine, nu e suficient să știi și să poți să faci, e nevoie și de ajutor de la Dumnezeu, și de la oameni. Marșul pentru Viață și alte activități pro-viață înseamnă pentru mine ocazia să îmi exprim opinia, fără a fi judecată sau fără a stârni priviri de reproș, atitudini de… dezgust – da! –, discuții fără finalitate, legate de misiunea pro-viață.
Aș putea spune că Marșul pentru Viață e o gură de aer pentru mine, e ca un nou început de fiecare dată. Pentru că, făcând binele, primești mai multă putere de a face binele în continuare!
A.N.: Spune-ne trei lucruri care te-au impresionat la ediția din acest an.
G.B.: În primul rând dedicarea cu care toți voluntarii au venit și și-au îndeplinit sarcinile, chiar dacă vremea nu a fost deloc prielnică pentru asta. Voluntari sunt în majoritatea lor foarte tineri, aș putea spune chiar adolescenți, și tineri. Faptul că peste o sută de tineri, pe ploaie, sâmbăta, au venit să lucreze câteva ore, fără a câștiga ceva material, e mișcător. Ei câștigă ceva sufletesc, îți dai seama după cum sunt în acele ore și apoi. Făcând un bine, sufletul se curăță, se înnoiește, se înalță.
Așa cum începutul vieții și continuarea ei sunt adevărate minuni, și astfel de activități, în care parcă simți mâna lui Dumnezeu alături – de acolo cred că este pacea și bucuria, chiar și pe ploaie! – sunt în categoria minuni, considerând minunea ca un dar frumos pe care îl primim zi de zi spre creșterea noastră sufletească.
În al doilea rând, ușurința cu care parcă s-au desfășurat lucrurile. Sigur, există în fiecare an multe scăpări, multe lucruri care nu au mers cum ne-am gândit și altele care nu au mers pentru că nu ne-am gândit la ele. Dar, dincolo de ele, Marșul pentru Viață curge ca o apă care hrănește mintea și inima. Nu simt ceva artificial, forțat, ci ceva firesc, acea ușurință care apare când un lucru este firesc, chiar dacă are greutăți și imperfecțiuni.
În al treilea rând, și nu în cele din urmă!, am fost impresionată de momentul cu dopplerul, din cadrul concertului „Live for Life” din parcul Izvor. M-a impresionat cel mai mult! În momentul în care s-au auzit bătăile inimii copilului nenăscut al Ioanei Picoș mi-au dat lacrimile. Toți pot să vadă că o femeie e însărcinată, știm că în burtica ei este un copil și că inima lui bate, dar momentul în care o auzi este ca o veste bună pe care o aștepți și care vine atunci. Este ceva mai presus de cuvinte.
În același timp, este greu de pus în cuvinte durerea de a ști că în toate avorturile chirurgicale se aude, cel puțin de o persoană, acea inimă când ea bate și se ia decizia să fie oprită. Asta arată cât de adâncă este opunerea față de viață. Să te opui unei astfel de frumuseți, să nu o primești înseamnă foarte multă izolare, frică, singurătate, lipsă de sprijin – toate acestea duc la putere lipsa puterii de a primi binele.
De aceea, cred că frumusețea copilului și a femeii care îl poartă se apără răspândind în lume mai multă frumusețe, care să înfrumusețeze pe oameni și să recunoască frumusețea copilului nenăscut.
A.N.: De ce ai ales să te implici ca voluntar și ce ai descoperit în această experiență?
G.B.: Am ales să mă implic ca voluntar pentru că de asta e nevoie, de implicare reală și sprijin, atât în realizarea unui astfel de eveniment, cât și într-o criză de sarcină. Anul acesta am descoperit cu uimire în mine gândul că am evoluat mult de la prima ediție în care am participat la Marș, în 2021. Atunci eram voluntar, dar nu știu dacă prin ceea ce făceam împlineam cuvântul la adevărata sa valoare. Iar anul acesta am ajuns să fiu team leader, să îmi asum o responsabilitate mai mare și să coordonez voluntari, cu care mă asemănam și eu acum 4–5 ani. Am fost cumva mândră de mine, că am câștigat încrederea oamenilor ca să îmi ofere această sarcină.
Sunt recunoscătoare Asociației Studenți pentru Viață și mișcării pro-viață, în sine, care practic m-au crescut în această privință. Și nu numai, căci altruismul pe care îl învățăm în activitățile pro-viață nu rămâne acolo, închis, ci este explicit înțeles ca fiind către toți oamenii. Tema de anul acesta a fost „Solidaritate pentru amândoi”, dar nimeni nu s-a gândit că promovează solidaritatea doar pentru doi, ci fiecare înțelegem că e o chemare generală de a ne sprijini unii pe alții, ca oameni.
A.N.: A fost vreun moment în care ai simțit că ceea ce faceți produce o schimbare în bine? Dacă da, cum a arătat acel moment?
G.B.: Acel moment a arătat ca un cer peste care se așterne curcubeul. Nu știu dacă a existat un moment propriu-zis în care să mă izbească realitatea faptului că ce facem produce o schimbare în bine. Deși pozele cu copilașii și mămicile care au fost ajutate de către Centrele ROUA sau de alte centre de sprijin, pe care le văd în diferite contexte, stau mărturie pentru asta. Eu cred că fiecare zi în care sunt pro-viață, chiar dacă poate nu fac nimic special sau grandios pentru a arăta aceasta, cum ar fi un Marș, este o piatră pusă la temelia unei societăți care își dorește cu adevărat să facă binele.
A.N.: Cum vezi viitorul tinerilor care vor să facă lucruri pro-viață în viitor?
G.B.: Îl văd foarte promițător. Mai ales că am cunoscut destul de mulți adolescenți care sunt pro-viață anul acesta, pot spune că văd un viitor al mișcării pro-viață mai prosper decât este acum.
Dar asta nu se va întâmpla fără efort. Am vorbit despre cele câteva ore în care voluntarii au făcut treabă la Marș, dar acestea s-au sprijinit pe alte ore de formări, care s-au sprijinit pe alte ore de analiză și planificări, și de orele de feedback de după marș.
Efortul nu este numai cantitativ, ci este și un efort sufletesc mare. Nu doar pentru că dedici un timp acestor lucruri, dar și pentru că trebuie să te lupți cu sine – cu lenea, cu indiferența, cu „nu am chef chiar acum de asta”, cu „am făcut mai mult ca alții, să facă și alții” și altele asemenea. Și trebuie să duci și o luptă cu sine de a nu te clătina în fața ostilității celor care văd solidaritatea doar cu o singură persoană, ca să mă exprim folosind tema acestui an. Nu este ușor de dus acuzația – falsă – că nu îți pasă de femeie, ci doar de copil, și nu este ușor de dus acuzația – falsă – că neglijezi copilul atunci când te referi la sprijinirea femeii.
Este foarte greu de explicat celor care prioritizează femeia sau copilul, pentru că ei consideră că dacă vrei să sprijini și femeia și copilul atunci neglijezi pe unul dintre ei, că nu îți pasă real de unul dintre ei. E fals și încercăm mereu să spunem că realitatea biologică – copilul se află în burtica mamei – arată că binele lor se realizează deodată: dacă sprijini femeia, sprijini și copilul, prin intermediul ei, iar copilul care trăiește va constitui bucuria femeii că a ales viața și nu va avea conștiința împovărată cu pierderea vieții copilului.
Această solidaritate cu amândoi este ca un pod care poate determina conștientizarea altor oameni, în primul rând a tatălui copilului, dar nu numai, că e firesc să privim lucruri împreună, nu separat, că putem împreună să facem binele, iar dacă ne separăm eșuăm. A fi împreună, a ajuta împreună, a te bucura împreună este drumul pe care mergem. Dragostea, spre care mereu sufletul omului tânjește, este ceva care se realizează împreună, nu separat.
Suntem conștienți că efortul nostru de acum este unul mic, raportat la imensa nevoie de sprijin care există și în țara noastră și în lume – sunt în jur de 200.000 de avorturi în lume în fiecare zi, iar asta înseamnă același număr de eșecuri în dragoste și solidaritate. Dar nădăjduim că micul efort de a sprijini și de a educa, chiar dacă la scară mica, va da roade înăuntrul nostru și către cei din jur. Și atât timp cât există preocupare și dorință, cum s-a văzut în numărul voluntarilor din acest an, viitorul pro-viață nu poate să fie decât unul strălucind de lumina oamenilor frumoși care îl construiesc. O lumină de sus…
Foto: Raluca Ene
