Fotoreportaj: Tunderea în monahism

Cel care intră în mănăstire și dorește să devină monah trebuie să treacă mai întâi prin cele două etape premergătoare: noviciatul și rasoforia. Noviciatul este o perioadă de probă, în care fratele sau sora petrece un timp în mănăstire pentru a-și da seama dacă are vocație autentică pentru monahism. Rasoforia reprezintă un legământ mai strâns pe care novicele îl face cu Dumnezeu, fiind deseori asemănată cu o logodnă.

Mirenilor li se cuvine să-L iubească pe Dumnezeu, dar monahii nu trebuie să se mulțumească doar cu asta, ci trebuie să le ardă inima pentru Dumnezeu.

Părintele Proclu Nicău

Trecerea de la treapta de rasofor la cea de monah se face în cadrul slujbei de tundere în monahism, în care rasoforul depune cele trei voturi care stau la temelia viețuirii monahale: ascultarea, sărăcia și fecioria.

Anul acesta, la Mănăstirea Chiajna, singura mănăstire din sectorul 6 al Capitalei, a avut loc tunderea în monahism a rasoforului Dionisie care intrat în „ceata călugărilor” cu numele de Damaschin monahul.

Rasoforul Dionisie se pregătește în chilia sa pentru slujba tunderii în monahism.
Înainte de slujbă, în Sfântul Altar sunt aduse hainele celui care urmează să primească îngerescul chip.
Rasoforul Dionisie merge împreună cu Părintele stareț Iosif, cel care urmează să-l aducă sub mantie la Sf. Altar, pentru a săruta icoanele.
Părintele Dionisie, îmbrăcat de data aceasta numai cu cămașă și ciorapi pornește spre mijlocul bisericii sub mantia nașului său de călugărie.
Viitorul monah vine din pridvorul bisericii până în fața Sfântului Altar în timp ce strana cântă „Braţele părinteşti”.
Rasoforul se așază la pământ cu brațele deschise, în formă de cruce, semnificând „jerta vie bineprimită” de Dumnezeu.
Un copil privește curios la rânduiala tunderii în monahism.
După ce se ridică de la pământ, viitorul călugăr este întrebat dacă vine din propria sa voie la mănăstire și dacă dorește să fie rânduit în „ceata monahilor”.

Urmează o serie de făgăduințe pe care acesta le face „Stăpânului Hristos”, printre care se numără „ascultarea către mai‑marele şi către fraţii cei întru Hristos”, „păzirea în feciorie” și „răbdarea tuturor supărările şi strâmtorărilor vieţii celei monahiceşti, pentru împărăţia cerurilor.”

După ce i se citesc câteva rugăciuni, celui rânduit tunderii i se cer de trei ori foarfecele așezate pe Sfânta Evanghelie.
„Iată, din mâna Mântuitorului Hristos iei acest foarfece. Vezi, dar, Cui te făgăduieşti, de Cine te apropii şi de cine te lepezi.”
Un frate călugăr urmărește rânduiala tunderii în monahism.
Rasoforul Dionsie este tuns în semnul Sfintei Cruci, în timp ce i se dă și noul nume: „Fratele nostru Damaschin îşi tunde părul capului său, în numele Tatălui, amin; şi al Fiului, amin; şi al Sfântului Duh, amin.”

Monahul s-a dezbrăcat de omul cel vechi cu toate patimile lui, patimi care îl distrug, îl duc la pieire.

Starețul Dionisie de la Colciu

După tunderea propriu-zisă, monahul primește câteva obiecte, pe care le binecuvântează cel care săvârșește slujba, fiecare dintre acestea având o semnificație aparte.

„Fratele nostru Damaschin monahul ia semnul Sfintei Cruci a Domnului Hristos pe pieptul său, ca să se nevoiască cât îi va fi cu putinţă a-L urma şi în tot ceasul a-şi aduce aminte de patimile, de scuipările, de defăimările, de rănile, de loviturile peste obraz, de răstignirea şi de moartea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”
„Fratele nostru Damaschin monahul primeşte paramanul spre logodirea marelui şi îngerescului chip.”
Paramanul sau schima mică este purtată de către monahi tot timpul asupra lor, pe sub dulamă.
„Rănile Domnului Iisus Hristos le port pe trup.”

Monahul primește apoi dulama, brâul, sandalele, rasa, potcapul, camilafca, mantia, metaniile și crucea.

„Fratele nostru Damaschin monahul îşi încinge mijlocul său cu puterea adevărului, spre omorârea trupului şi înnoirea duhului; în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
„Fratele nostru Damaschin monahul se încalţă cu sandalele spre vestirea Evangheliei păcii; în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
„Fratele nostru Damaschin monahul se acoperă cu coiful, nădejdea mântuirii; în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
Monahul este ajutat pe tot parcursul slujbei de nașul lui de călugărie.
„Fratele nostru Damaschin monahul ia mantia, logodirea marelui şi îngerescului chip, spre îmbrăcăminte de nestricăciune şi de curăţire; în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
Călugărul primește apoi metaniile: „Fratele nostru Damaschin monahul primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos.”
Monahului îi este înmânată apoi crucea: „A zis Domnul: De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”
La final, călugărului i se oferă o lumânare aprinsă în timp ce se rostește: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să preaslăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”.
Noul monah se așază în strană și ține în mână o Evanghelie.
Frații și celelalte persoane vin pe rând și sărută Sf. Cruce și Sf. Evanghelie, întrebându-l care îi este numele.
Aceștia îi spun: „Să te miluieşti în Domnul, frate, rugându-te şi pentru mine.” La rândul său, monahul răspunde: „Datori suntem să ne rugăm unii pentru alții.”
După tunderea în monahism, noul călugăr petrece timp de o săptămână toate nopțile în biserică, în rugăciune.

Esența monahismului este redată foarte bine de către Părintele Dionisie de la Colciu, care amintește de cuvintele prorocului David: „Călugăria nu-i grea, că atunci nu s-ar fi făcut nimeni călugăr, dar are secretul acela pe care noi nu vrem să-l facem și-i cel mai ușor: «Smeritu-m-am și m-am mântuit» (Psalm 114:6)”.

„Monahismul este cel mai mare har dumnezeiesc pentru mântuire. Călugărul se roagă întotdeauna pentru toată lumea, pentru toată creștinătatea.” Starețul Dionisie de la Colciu

Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene

Comentarii Facebook


Știri recente