Cea de-a doua parte a fotoreportajului dedicat personalităților înmormântate la Mănăstirea Cernica include preoți care au adus contribuții importante în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, laici care L-au mărturisit pe Hristos în temnițe sau care au influențat discret, dar profund, cultura.
Mitropolitul Nifon Rusăilă
În fața Bisericii „Sfântul Lazăr” se distinge mormântul mitropolitului care a luat parte la Unirea Principatelor și primul mitropolit primat al României, Nifon Rusăilă.
În activitatea ierarhului se remarcă: deschiderea seminariilor teologice eparhiale care fuseseră închise la Revoluția din 1848, înființarea unei tipografii, refacerea sau construirea unor schituri și mănăstiri.
Mitropolitul este fondatorul celui de-al doilea Seminar din București, Seminarul Teologic Ortodox Nifon Mitropolitul, o prestigioasă instituție de profil, activă și în prezent.
Gala Galaction
Pe aleea care pleacă de la Biserica „Sf. Lazăr” și duce către lacul Cernica se văd două cruci vechi de lemn, aproape identice, pe care este scris simplu „Gala Galaction” și „Zoe Galaction” .
Acolo este înmormântat, alături de soția sa, scriitorul Gala Galaction, pseudonimul literar al preotului și teologului Grigore Pișculescu. Se pare că acesta și-a ales numele de scriitor în urma unui pelerinaj la mănăstirile din Moldova.
Este cunoscut mai mult ca scriitor, pentru nuvelele și povestirile sale, dintre care se remarcă „Moara lui Călifar”, dar una dintre cele mai importante lucrări ale sale este traducerea Bibliei la care a lucrat timp de șase ani.
Ioan Ianolide
Ioan Ianolide este unul dintre mărturisitorii Ortodoxiei în temnițele comuniste. Acesta a fost condamnat și închis timp de 23 de ani la Jilava, Pitești, Târgu Ocna, Gherla, Aiud. Pentru că nu s-a lepădat de Hristos, suferințele și torturile nu l-au dezumanizat, ci, din contră, l-au luminat și au contribuit la desăvârșirea sa ca om.
Este cunoscută strânsa prietenie cu alt mărturisitor, Valeriu Gafencu, care spunea despre Ioan Ianolide că are „o inimă de o bunătate rară”. Aceleași trăsături, bunătatea și blândețea, sunt evocate și de soția sa, doamna Constanța Ianolide.
Înainte de a trece la Domnul, în 5 februarie 1986, i-a împărtăşit acesteia ultima sa dorinţă: „Dacă nu am ajuns viu în mănăstire, măcar mort să ajung acolo”. Mormântul său se află în cimitirul Mănăstirii Cernica, în apropierea casei „Nifon Mitropolitul”.
Daniel Turcea
Daniel Turcea este considerat unul dintre cei mai profunzi poeți creștini. Povestea vieții sale, relatată de sora lui, Lucia Turcea[1], este impresionantă datorită întoarcerii radicale la Ortodoxie. Această regăsire, începută cu o spovedanie de mai bine de opt ore la Părintele Arsenie Papacioc, i-a transformat anii plini de căutări și suferințe într-o profundă pocăință pe care a transpus-o în poeziile din volumul „Epifania”.
A îndurat cu răbdare suferința provocată de boala cancerului și a trecut la Domnul la doar 33 de ani, după ce a fost spovedit și împărtășit pe patul de spital de Părintele Sofian Boghiu.
Din însemnările poetului:
Blândețea candelei îi arde
în inimă
ce nu mai știe
nimic asemeni, în iubire, pe pământștiu, vom muri
dar câtă splendoare!„Doamne, mai dă-mi niște cerșetori, că prea sunt sărac, să mai dau, ca să-mi mai dai.”
Ernest Bernea
Ernest Bernea este cunoscut drept sociolog, filozof și etnolog. El a ținut primul curs de etnologie din România, la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinți, întemeietorul școlii de geografie românești.
A fost membru al echipelor monografice din cadrul școlii de sociologie întemeiate de Dimitrie Gusti și a contribuit la întemeierea Muzeului Satului. Mai târziu, fiul lui, Horia Bernea, va fi fondatorul Muzeul Țăranului Român din București.
Sub acuzații de naționalism și promovare a civilizației sătești, intelectualul trece prin temnițele comuniste și domiciliu forțat în Bărăgan.
Ultimii ani de viață i-a dedicat scrisului și anchetelor etnografice. Din cauza cenzurii comuniste, manuscrisele sale nu au fost publicate în totalitate și nici în prezent nu sunt cunoscute la adevărata lor valoare. Surprind însă realități în care ne identificăm cu ușurință:
Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare și nici nu știe măcar de ce; mărturisește deseori că-l forțează lupta pentru viață. El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, pentru nimeni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se odihnească, nu are timp să trăiască. Un mare industriaș american, când i-a venit sfârșitul se spune că ar fi exclamat: ce am făcut, unde este viața mea? Nu am trăit! Și omul fusese foarte activ; dovadă averea pe care o acumulase.[2]
În ultimul interviul acordat, Ernest Bernea declara:
Eu am mare încredere în forța de regenerare spirituală a poporului român. Și cred că, dacă nu chiar repede, neamul nostru va avea parte iarăși de lumină. Nu se poate să fie altfel, imposibil! Fiindcă există în fondul acestui popor niște valori nepieritoare. Ca ele să iasă însă, la suprafață, trebuie timp, mult timp…[3]
Instantanee din cimitirul Mănăstirii Cernica, surprinse în mai multe anotimpuri:
Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene
[1] Lucia Turcea, Urme în veșnicie. Daniel-Ilie Turcea, Editura Doxologia, 2013
[2] Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011
[3] Interviu realizat de Banu Rădulescu, Revista Memoria, nr. 2, pp. 26-33
