Problemele umanității contemporane, după cum este cunoscut, nu au apărut odată cu criza economică. Răul este mult mai profund; lumea modernă s-a construit în întregime contrar persoanei umane. Și privind retrospectiv ultimul secol, vedem, pe de o parte, individualismul, al cărui fin produs este spiritul mic-burghez, iar pe de altă parte, fascismul și comunismul, care au născut tiraniile colective.
În aceste forme de opresiune este adevăratul rău și ceea ce trebuie făcut pentru a lupta împotriva lui este eliberarea înțelesului persoanei de erorile individualiste și a sensului comuniunii de derapajele colectiviste.
„Trebuie să dăm acestei lumi bulversate niște baze solide. E nevoie de o restaurare a persoanei în slujba și contribuția pe care le datorează lumii. Teologia Bisericii,trupul mistic al lui Hristos, poate susține această restaurare. Doar o revoluție personalistă și comunitară poate restaura echilibrul dinamic al Europei”, anunța Emmanuel Mounier în revista Esprit prin 1937.
Renașterea, iluminismul au constituit o explozie de tinerețe împotriva unor cadre moarte, o înflorire strălucitoare a capacităților umane autonome, dar și începutul decadenței individualiste, moartea comunității, apoi, timp de 400 de ani, accentuarea divorțului între spirit și materie, între gândire și acțiune.
Așa s-a născut acest individ pe care-l descria Renan, fără familie, fără trecut, fără patrie, fără vecini, fără ideal, fără Dumnezeu, atom neputincios, care trebuia să se piardă într-o zi în elanul puternic al maselor.
Definiția persoanei
Revoluția contra individualismului reprezintă restaurarea unei civilizații în slujba persoanei umane, iar interesul pentru suflet este primordial. „Viața spirituală trece prin intersecția comună a exigențelor persoanei. Ea este fundamentul oricărei civilizații, fiindcă nu există civilizație decât animată de grija primordială pentru persoana umană și în întregime structurată de ea”, concluziona același filosof francez.
Dar ne-am putea întreba ce este persoana? Răspunsul ne va lumina multe nedumeriri. Iar la final vom descoperi că ea nu este o celulă, fie ea și socială, ci vârful, culmea de unde pleacă toate drumurile lumii.
Nu putem defini persoana de o manieră precisă, căci după expresia lui Gabriel Marcel, ea ține de domeniul non-inventariabilului. „De vreme ce persoana nu este un obiect care se separă și se pune la microscop, ci un centru de reorientare al universului obiectiv, nu ne rămâne decât să îndreptăm analiza spre universul edificat de ea, pentru a clarifica structurile pe diverse planuri. Nu trebuie să uităm niciodată că ele sunt incidențe diferite legate de aceeași realitate. Nimeni nu are adevărul său decât legat de toți ceilalți.”
Într-o epocă ce pare că neagă evidențele înseși, nu este degeaba să insistăm asupra acestei realități centrale: omul este suflet în aceeași măsură în care este și trup. Și invers. Materialiștii moderni și-au reamintit pe drept acest adevăr, dar nu ei l-au descoperit primii: unirea indisolubilă dintre suflet și trup constituie axa gândirii creștine. Într-adevăr, Întruparea este cheia de boltă a creștinismului. Ea nu este exterioară istoriei, ci realitatea de toate zilele. Această taină transcendentă istoriei se derulează totuși în istorie. Ea nu este o dată, un punct, ci însuși centrul istoriei lumii, fără limite în spațiu și timp.
Iar Biserica o anunță cotidian prin existența sa continuă.
Sunt trup și suflet
Creștinul nu disprețuiește trupul, și cu atât mai mult nu ar trebui să fie nepăsător față de suflet. Învierea trupurilor este o dogmă indiscutabilă a Bisericii. Cât timp trăim pe acest pământ, nu putem face abstracție de faptul că suntem și materie, situată într-un timp și spațiu, condiționați de numeroși factori de care trebuie să ținem seamă.
„Sunt locatarul unui univers a cărui istorie a fost într-un fel anume, am ajuns la cutare moment din această istorie, într-o țară, o familie, omul care sunt de o anumită factură, condiționat de păcatul strămoșesc, de ereditatea mea, de educația mea, de accidentele suferite, de primele întâlniri ale vieții mele. Într-un cuvânt, de ceea ce sunt în mod vizibil, imposibil de trecut cu vederea fără a comite un mare păcat”, nu uită să amintească Emmanuel Mounier contemporanilor săi și nouă tuturor.
Toate influențele suferite de persoana umană, devenind experiențe trăite, fac din fondul uman, de la sânge și lacrimi până la cerul înstelat de deasupra capetelor noastre, trupul vieții noastre.
Trebuie să acceptăm condiționările și promisiunile inerente firii noastre. Hristos ne-a spus prin gura Apostolului Pavel: „Fiți în lume ca și cum nu ați aparține ei. Dar fiți în lume”. Cu alte cuvinte, nu dezertați, nu fiți lași.
Aceasta este persoana umană: întrupată într-un loc, angajată într-un timp și printre oameni. Dar omul, ființă a naturii, este mai mult decât ceea ce se vede; el transcende natura. Ea nu se reduce la un ansamblu de funcțiuni sau de reflexe combinate. Transcendența sa în raport cu natura se remarcă prin mai multe semne: din întreg universul creat, doar el cunoaște natura, doar el o poate transforma; mai mult, omul este capabil de iubire, ceea ce nu e puțin lucru.
Determinismele există, dar ele nu sunt absolute și nu pot schimba în cursul lor drumul pe care dorește un om să și-l aleagă. Mai mult, fiecare din aceste determinisme aduce o nouă promisiune de libertate.
De altfel, alături de postura omului ca ființă istorică, nu trebuie să uităm statutul său ontologic. Antropologia creștină afirmă, prin creația și voința liberă de la Dumnezeu, transcendența persoanei cu privire la condițiile sale empirice.
Persoana fiind odată trup și suflet, orice anatemă aruncată asupra materiei sau spiritului conduce la grave erori. Tratarea omului ca persoană reprezintă realismul integral, pentru că numai așa este înțeleasă orice problemă umană în întreaga sa amploare concretă, de la cea mai neînsemnată condiție materială la cea mai înaltă posibilitate spirituală.
Natura un simplu decor?
Nici o problemă nu se explică fără valorile, structurile și vicisitudinile universului personal. Rezultă de aici două consecințe. În domeniul practic, al acțiunii, omului trebuie să-i fie asigurată soluția în planul infrastructurii biologice și economice. Dar această soluție este incompletă, pentru că și spiritualul este o infrastructură. Iar dacă structura economică nu ține seamă de profundele dimensiuni ale persoanei, ea aduce cu sine ruina.
„În condiția mea de om, datorită trupului care sunt, prin care comunic cu lumea și cu ceilalți, eu pot acționa. El se află la rădăcina oricărei conștiințe și a întregii vieți spirituale. El este mediatorul omniprezent al vieții sufletului”, subliniază filosoful francez.
Dar, deși omul este atât de ancorat în materie, totuși el nu este sclavul condiționărilor și mecanismelor ei. El este capabil de a se ridica deasupra lor, de a le domina. Omul poate învinge pământul din care este făcut. Riscul de a fi antrenat într-o mișcare de depersonalizare se manifestă numai prin trecerea de la libertatea duhului la automatismele materiei. Istoria omului este istoria urcușului său spre o mai deplină umanizare. Dar lumea a fost abandonată de omul modern, și el a acceptat ca ea să nu fie decât obiect, spațiu și mișcare. În fața acestei mașini, lui nu-i mai rămâne decât să fie un spectator degajat și indiferent față de mersul ei fără țintă precisă.
Creștinismul are însă asupra omului o viziune cosmică, adevăr de multe ori trecut cu vederea. Să nu uităm cuvintele lui Saint-Exupery: „Dacă rupi o floare, plânge o stea”.
Creată odată cu omul și pentru acesta, natura, atinsă de căderea lui, rămâne în mod tainic legată de destinul său. Suntem și materie, iar asta ne obligă la responsabilitate.
(Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu după Emmanuel Mounier. Penseur chrétien dans le monde moderne, Candide Moix, Paris, LâEditions du Seuil, 1960. Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 20 ianuarie 2013)
