Teologia și viața Bisericii apusene, dar nu numai, ar fi fost mult mai sărace și lipsite de savoare dacă nu l-ar fi avut pe Augustin, episcopul de Hipona (354-430), care, prin convertiri repetate la filosofie, la maniheism, la neoplatonism, a îmbrățișat credința creștină, primind botezul la Milano, în noaptea Paștelui, 24-25 aprilie, din anul 387. Însă până a ajunge la trăirea bucuriei acelei nopți sfinte, viitorul episcop a avut de trăit mai multe experiențe succesive pentru a-L înțelege mai întâi cu rațiunea pe Dumnezeu, ca mai apoi să-i ofere deschiderea inimii prin credință.
Eforturile s-au adeverit a fi zadarnice până în ziua convertirii finale când ajunge să înțeleagă faptul că mai întâi trebuia să creadă cu inima și cu sufletul în Dumnezeu, după care să depună efortul intelectului pentru a înțelege credința la care a aderat. Tot acest demers, Augustin îl descrie cu o măiestrie literară de neegalat în capodopera vieții sale, Confesiuni: „Cele treisprezece cărți ale Confesiunilor mele îl laudă pe Dumnezeul cel drept și bun pentru faptele mele bune, ca și pentru cele mai puțin bune și înalță inima și spiritul omului spre El. Cel puțin, în ceea ce mă privește, au avut acest efect asupra mea atunci când le scriam și-l au și acum când le citesc. Ceea ce gândesc alții este treaba lor. Știu totuși că sunt pe placul multora dintre frați. De la cartea întâi până la a zecea, este vorba despre mine; în celelalte trei cărți, este vorba despre un comentariu al Sfintelor Scripturi de la cuvintele: La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul, până la odihna sabatului” (Retractații, II, 6, 1). Așa descrie însuși autorul reflecția proprie despre această lucrare atunci când, spre finalul vieții, scrie lucrarea Retractații.
Mai multe detalii în „Lumina de Duminică”.
