Mișcarea feministă nu este încurajată de Biserica Ortodoxă. Să luăm spre exemplu o mărturisire a unui ierarh contemporan care, nu cu multă vreme în urmă, după scandalul generat de o trupă de rock feministă din Rusia, spunea: „Consider foarte periculos fenomenul numit feminism, pentru că organizațiile feministe proclamă pseudolibertatea femeilor, libertate încurajată să se exprime mai ales în afara căsătoriei și a vieții de familie”. Pe de altă parte, nici mișcarea feministă nu vede cu ochi buni Biserica datorită percepției că toate pozițiile de „putere” în Biserică, de la patriarh la diacon, sunt ocupate de bărbați, rolul femeilor în Biserică fiind perceput ca unul marginal și insignifiant.
Este oare posibil însă ca aceste două poziții, aparent imiscibile, să ajungă la o oarecare compatibilitate?
Egalitatea dintre bărbat și femeie a fost și continuă să fie afirmată de Biserică. Sfântul Vasile cel Mare spunea că „virtutea bărbatului și a femeii este una, pentru că și zămislirea este de aceeași cinste pentru amândoi și deci și răsplata este aceeași pentru amândoi. Auziți ce se spune la Facere: «Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie» (Facere 1, 27). Deci dacă firea lor este una, și lucrările lor sunt una; și dacă munca lor este deopotrivă și răsplata este aceeași”.
Din punctul de vedere al mântuirii, bărbatul și femeia au aceeași lucrare și tind către același țel, unirea cu Hristos, în care diferențele de sex dispar, pentru că își pierd rostul. „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20, 34-36).
Aceasta pare a fi cea mai mare neînțelegere, deoarece veacul de acum este unul imperfect în care diferențele există, cu un scop bine determinat de Dumnezeu, pe când în veacul de apoi aceste necesități ale firii căzute își pierd utilitatea împlinindu-se în unirea cu Hristos.
Dacă în veacul de apoi vom trăi ca îngerii, purtați de aripile trupurilor transformate în Hristos, acum lucrarea noastră este stânjenită de materia greoaie a firii căzute. Nu putem confunda aceste două stări, cea căzută și cea înviată. În cea căzută ne supunem legilor firii căzute, tânjind prin credință și lucrarea mântuitoare să urcăm spre cea înviată. Această lucrare nu înseamnă însă negarea rolurilor firești ale celor două părți, bărbătească și femeiască, nu înseamnă o egalizare forțată, vârâtă pe gâtul tuturor printr-o politică de nondiscriminare prost înțeleasă, ci printr-o împreună-lucrare în perfectă armonie și înțelegere.
Ortodoxia nu împinge femeile pe linia de tușă. Preoția ține într-adevăr de partea bărbătească, dar asta nu înseamnă că femeia nu are nici un rol în Biserică. Preoția împărătească, de care vorbește Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 9), este deschisă tuturor, nu neapărat într-un înțeles sacerdotal, ci ca unul general, de martori ai Învierii în lume.
În Duminica Mironosițelor vedem înseși femeile ca întâi martori ai Învierii, primind misiunea de-a o vesti Apostolilor. „Mironosițele, de dimineață venind și privind mormântul gol, ziceau Apostolilor: Zdrobit-a Cel puternic putrejunea și pe cei din iad i-a smuls din legături; propovăduiți cu îndrăzneală, că a înviat Hristos, Dumnezeu, dăruind lumii mare milă”. Femeile mironosițe nu sunt altceva decât Apostoli ai Apostolilor, vestitoare ale Evangheliei Învierii lui Hristos.
În aceeași tradiție apostolească a mironosițelor putem vorbi și de alte femei care sunt înscrise în calendare cu cinstea de „asemenea cu apostolii”: Sfânta Mare Muceniță Fotini, Sfânta Mare Muceniță Tecla, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Nina Luminătoarea Georgiei, Sfânta Olga Împărăteasa Rusiei, femei care prin viața lor sfântă au propovăduit și întărit credința popoarelor.
Dar orice femeie, soție, mamă sau monahie poate ajunge asemenea cu Apostolii dacă se străduie să fie un exemplu de credință, chemare, dăruire și sacrificiu. De-a lungul întregii istorii, femeile dreptcredincioase și-au arătat pe deplin rolul lor apostolic crescând în credință generații și generații de creștini. Deși lucrarea acestora poate părea orientată spre interior, spre familie, rodul este unul sobornicesc, universal. Știm bine că în spatele oricărui sfânt se află o mamă bună: Sfânta Macrina pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Antusa pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, și așa mai departe. Acestea nu s-au rușinat să-și împlinească rolul lor formator de mame, ba din contră, și l-au asumat ca o misiune sfântă spre împlinirea firii lăsate de Dumnezeu.
Biserica însăși este de genul feminin, deasupra fiecărui altar ortodox este zugrăvită Maica Tuturor, Născătoarea de Dumnezeu.
Egalitatea femeii nu se împlinește prin uitarea rolului de mamă, prin abandonarea valorilor familiei tradiționale, prin ocolirea căsătoriei și aplecarea exclusivistă către cele din afara ei, egalitatea este oportunitatea pe care atât femeia, cât și bărbatul o au de a se ridica din firea căzută, printr-o împreună-lucrare de completare reciprocă, pentru a intra, tot împreună, în Împărăția lui Dumnezeu. Aici diferențele lumii căzute vor dispărea și vom fi toți una în Hristos. „Ceata Ucenicilor Tăi Doamne, împreună cu femeile mironosițe, se bucură într-un glas că sărbătoare deobște împreună cu dânsele prăznuiesc, întru slava și cinstea Învierii Tale”.
(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică din 19 mai 2013 sub semnătura Pr. Vasile Tudora)
