Faptele iubirii milostive – pregătire pentru învierea de obște

Propovăduind lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, Biserica Ortodoxă îndrumă cu dragoste pașii celor care tânjesc după desăvârșire, arătându-le importanța milosteniei în viața omului. Faptele iubirii milostive îi deschid larg creștinului poarta asemănării cu Dumnezeu, alăturându-se celorlalte fapte bune care duc la învierea vieții. Creștinii sunt chemați cu dragoste de Biserica-mamă să pășească pe această poartă și să intre prin ea în Împărăția vieții veșnice.

1. Pregătirea aperceptivă

O vorbă din popor taxează indiferența față de suferință prin cuvintele „Sătulul nu crede celui flămând”. Este o zicală moștenită dintr-o experiență amară de secole de întuneric spiritual care au precedat era creștină, în care compasiunea fusese înlocuită cu dispreț, grija cu indiferență, iar mângâierea cu brutalitate. Dar creștinul nu mai are voie să fie așa. El are model pe Hristos, care S-a făcut pe Sine pildă de blândețe, de smerenie și de iubire mult milostivă.

2. Anunțarea temei

Hristos ne îndeamnă ca, prin urmarea iubirii Sale milostive, să lucrăm la sporirea armoniei din lumea creată. Acest îndemn va trebui să fie o preocupare neobosită a creștinilor, iar plata lor va fi primirea în Împărăția Celui mult Milostiv. De aceea va trebui să vedem mai îndeaproape de ce milostenia este expresia văzută, materială și spirituală, a împlinirii celor două porunci fundamentale ale creștinismului: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele.

3. Tratarea

Milostenia este o faptă bună cerută de către Domnul Hristos, printr-un îndemn de a lucra iubirea și a dobândi asemănarea cu Dumnezeu: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6, 36). Dumnezeu Însuși este iubire smerită și milostivă, deci ceea ce cere El oamenilor este ceea ce El Însuși împlinește. Dar nu numai chipul Tatălui milostiv trebuie luat ca model, ci și voința Lui trebuie să fie urmată de creștini, căci Dumnezeu voiește pe om să fie asemenea Lui în toate și de aceea a venit la noi și a pătimit, ca să preschimbe firea noastră învârtoșată și să taie voile noastre și cunoștința mincinoasă, care au pus stăpânire pe sufletul nostru” (Cuviosul Isaia Pustnicul). Iar voința Lui aceasta este: să fim cu lepădare de sine, dăruiți cu sufletul și cu toate cele ale noastre pentru semenii noștri aflați în încercări dureroase. Dacă ne dăruim inima aproapelui nostru înseamnă că l-am făcut pe acesta comoară de mare preț, căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră (Lc. 12, 34).

Lepădarea de sine este soră bună cu milostenia, iar milostenia iubitoare nu poate veni decât din inimă, în timp ce iubirea de sine, lăcomia, iubirea de argint, lenea, indiferența, răutatea îl fac pe om să nu-și poată întoarce ochii spre suferința și lipsa celor sărmani și inima spre milostenie. După măsura faptelor lor vor fi judecați oamenii, iar criteriul decisiv al judecății lor, indiferent de neam, de rasă sau de starea lor socială, va fi iubirea milostivă.

Mila și milostenia sunt cel mai adesea atât de îngemănate, încât par să nu se mai deosebească, și chiar așa ar trebui să fie ele, mereu nedespărțite. Totuși, mila poate rămâne uneori doar conceptul abstract, în timp ce milostenia este întotdeauna dăruirea concretă, care dă viață sentimentului și-l face lucrător. Cel ce nu le poate avea pe amândouă va avea sufletul în suferință, dar și așa, e mai bine să ai milostenie fără milă, decât milă fără milostenie. O milă fără milostenie este o trăire seacă și egoistă, un spectacol dramatic al vieții în care cel nemilostiv se complace în postura de spectator, iar cel nemiluit este actorul care își joacă propria dramă. Sf. Iacov dezvăluie fariseismul milei fără milostenie atunci când îi critică pe cei care își limitează îngrijorarea față de starea semenilor lor la niște sfaturi sterile, lipsite de finalitate: căci dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iac 2, 16). În schimb, Proloagele amintesc de o frumoasă pildă despre milostenia lipsită de milă, zugrăvind viața unui vameș nemilos și zgârcit pe nume Petru. În fața judecății, nimic nu i s-a găsit de către îngeri ca să-l scape de pedeapsă decât o bucată de pâine, pe care bogatul o aruncase cândva unui nevoiaș. Tocmai această pâine i-a adus iertarea, făcându-l să exclame: Dacă o pâine, pe care am aruncat-o săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, cu cât mai mult milostenia cea multă, cu osârdie făcută, va ajuta acelora care își împart bogăția lor la săraci.

Cel milostiv se răsplătește și pe sine întotdeauna prin gestul său. Nimeni dintre cei care au experimentat milostenia n-a rămas mai sărac decât înainte, ci toți s-au îmbogățit chiar fără să știe, în cer și pe pământ. În popor se spune: „cel milostiv Îl face dator pe Dumnezeu” și așa este: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui – zice Domnul (Mt. 5, 7). Dumnezeu promite că va turna din mila Sa peste cei milostivi, chemându-i la Sine: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34), urmând enumerarea faptelor de milostenie pe care adevărații creștini le-au făcut în decursul vieții.

4. Recapitularea

Milostenia față de semeni este un dar al creștinilor către Dumnezeu, căci Hristos mărturisește pentru ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (Mt. 25, 40). Ea îl ajută în nevoi nu numai pe cel ce primește în dar, ci mai ales pe cel ce dăruiește, căci acesta va primi de la dreptul Judecător răsplată însutită în acest veac de nedreptate, iar în veacul ce va să vină: viață veșnică (Mc. 10, 30).

5. Asocierea

Milostenia este expresia iubirii care zidește, fiind concomitent cea mai umană și cea mai dumnezeiască dintre virtuți, căci ea îl apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu și de semenul său. Omul milostiv atinge perfecțiunea trăirii și gustă încă din timpul vieții sale dulceața îndumnezeirii prin har, devenind în mod potențial un locuitor de drept al Împărăției lui Dumnezeu. El este răsplătit însă nu numai la sfârșitul veacurilor, ci chiar în clipa faptei, prin bucuria dumnezeiască de a avea șansa și de a putea face binele în mod dezinteresat. Așa cum Tatăl Ceresc Își dezvăluie milostenia Sa universală și veșnică atunci când face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt. 5, 45) și Se milostivește până la al miilea neam către cei ce Îl iubesc și păzesc poruncile Lui (Ieș. 20, 6), tot așa și omul ar trebui să nu-și mai limiteze interesul doar la sine și la rudele apropiate, ci la orice om aflat într-o suferință sau o lipsă autentică, indiferent de statutul său social.

6. Generalizarea

Cea mai sigură formă de a da milostenie rămâne aceea prin care creștinul aderă și se implică în lucrarea colectivă de filantropie a Bisericii, căci Biserica va chivernisi mai bine milostenia individuală decât ar putea-o face creștinul singur, lipsit de ascultare duhovnicească. Sfinții Părinți chiar recomandă o oarecare reținere în aceste cazuri, pentru a nu stimula fără voie lenea, parazitismul și disprețul față de muncă. Ei îl învață pe cel aflat în cumpănă că drept este să-l ajuți pe cel nevoiaș, dar nu este bine să-i încurajezi lenea (Clement Alexandrinul). Se justifică o dată în plus necesitatea centrelor de asistență social-filantropică aflate sub oblăduirea directă a Bisericii, care au maturitatea și discernământul de a descuraja lenea sau cerșetoria ca „profesiune” (de fapt, o speculă abilă a milei creștine, atrasă forțat către o milostenie superficială), filtrând adevăratele neputințe de falsele nevoi și dirijând milostenia individuală a parohienilor mai ales către acei lipsiți care s-au învățat să sufere necazurile neștiuți de nimeni, în singurătate, în răbdare și în tăcere.

(Cateheză publicată în Ziarul Lumina din 4 martie 2013, apărută sub semnătura Pr. prof. onorar Daniel Pestroiu)

Comentarii Facebook


Știri recente