Egoismul înseamnă ratarea vieții, crucea – împlinirea ei

Învățătura lui Hristos din a­ceas­tă pericopă evanghelică es­te radicală, în sensul biblic al cu­vântului, anume de îm­pli­ni­re a poruncii divine care aduce o­mului viața, alternativa falsă și înrobitoare pentru om fiind moar­tea, moartea spirituală. De aceea, chiar în viață fiind și toa­te cele din lume având, o­mul fără Hristos este după ex­pr­e­sia bine cunoscută „cadavrul viu”. Lepădarea de sine în­seam­­nă a alege pe Hristos și iu­bi­­rea dumnezeiască ce configu­rea­ză și dă conținut „comorii ce­rești”, aduce și binele din lu­me care este necesar și este o bi­necuvântare divină când este pri­mit ca dar de la Dumnezeu cu mulțumire, cu recunoștință, cu sfială și emoție ce aduce bu­cu­­rie, ce detașează de cele pă­mân­tești și ne umple de bucu­rie cerească.

„A pierde viața pen­tru Hristos și Evanghelie” în­seamnă a redescoperi în via­ța de pe pământ primatul sufle­tu­lui, acest „uitat” în progra­me­le lumii de astăzi, care su­pra­licitează cele trecătoare, mai mult chiar, pierzătoare de su­flet, prin grija doar de trup, cu satisfacerea dorințelor pă­ti­ma­șe ale acestuia, cu lăcomia du­pă bunuri materiale multiple care întunecă vederea spiri­tu­ală și dorința de mărire, care nu ține seamă de nimic uman a­tunci când țintește un loc în struc­turi de decizie asupra co­mu­­nității cu scopuri egoiste. Dim­potrivă, creștinul conștient de apartenența la veacul acesta tran­scende imediatul, pentru că în comuniune cu Hristos Cel răs­­tignit și înviat trăiește pre­zen­ța și lucrarea Acestuia în via­ța și lucrarea sa în lume. El, sme­rit, consideră că se situe­a­ză în planul infinit divin și re­cu­­noaște euharistic că ceea ce fa­ce el face pentru slava lui Dum­nezeu. El cunoaște cuvin­te­­le lui Hristos, semnificația a­ces­tora și experiază cu discer­nă­mânt și încredere deplină, per­manent, imperativul evan­ghe­lic al făgăduinței și spe­ran­ței eternității fericite și bune a Îm­părăției cerurilor, prefigura­te sacramental și spiritual în Li­turghie și Euharistie, anume că omul, chiar dacă a câștigat lu­mea întreagă, dar și-a pierdut sufletul, mântuirea și viața în iubire divină, care sunt da­ruri exclusive ale lui Dum­nezeu, și-a ratat viața și sensul lui (Marcu 8, 36-37).

Mai mult, a­vertismentul lui Hristos as­cul­tat cu evlavie și credință prin participarea la Liturghia du­minicală, cu dimensiunea ei de lectio divina, trebuie să aibă e­cou puternic în inima și con­ști­in­ța credinciosului creștin con­tem­­poran, de multe ori insensibil, chiar înstrăinat de Hristos Dom­nul, Care îi spune astăzi, hic et nunc, ca și ascultătorului din vremea Sa, cu aceeași vi­goa­re și cu aceeași eficacitate, să mărturisească credința creș­ti­nă public, cu curaj, încredere și bucurie, pentru că „cel ce se va rușina de Mine și de cuvinte­le Mele, în neamul acesta des­frâ­n­at și păcătos, și Fiul Omu­lui se va rușina de el, când va ve­ni întru slava Tatălui Său cu sfin­ții îngeri”. În cultura noas­tră de redescoperire a „civili­za­ției textului”, Scriptura fiind dis­cursul lui Dumnezeu pentru lume din iubirea Sa părintească pentru ea și coborârea che­notică a lui Hristos la noi în lu­mina și bucuria Duhului Sfânt, să călă­to­rim cu credință cu Hristos răs­tig­nit și înviat spre celebrarea lu­minoasă a Paștilor!

Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.

Comentarii Facebook


Știri recente