Învățătura lui Hristos din această pericopă evanghelică este radicală, în sensul biblic al cuvântului, anume de împlinire a poruncii divine care aduce omului viața, alternativa falsă și înrobitoare pentru om fiind moartea, moartea spirituală. De aceea, chiar în viață fiind și toate cele din lume având, omul fără Hristos este după expresia bine cunoscută „cadavrul viu”. Lepădarea de sine înseamnă a alege pe Hristos și iubirea dumnezeiască ce configurează și dă conținut „comorii cerești”, aduce și binele din lume care este necesar și este o binecuvântare divină când este primit ca dar de la Dumnezeu cu mulțumire, cu recunoștință, cu sfială și emoție ce aduce bucurie, ce detașează de cele pământești și ne umple de bucurie cerească.
„A pierde viața pentru Hristos și Evanghelie” înseamnă a redescoperi în viața de pe pământ primatul sufletului, acest „uitat” în programele lumii de astăzi, care supralicitează cele trecătoare, mai mult chiar, pierzătoare de suflet, prin grija doar de trup, cu satisfacerea dorințelor pătimașe ale acestuia, cu lăcomia după bunuri materiale multiple care întunecă vederea spirituală și dorința de mărire, care nu ține seamă de nimic uman atunci când țintește un loc în structuri de decizie asupra comunității cu scopuri egoiste. Dimpotrivă, creștinul conștient de apartenența la veacul acesta transcende imediatul, pentru că în comuniune cu Hristos Cel răstignit și înviat trăiește prezența și lucrarea Acestuia în viața și lucrarea sa în lume. El, smerit, consideră că se situează în planul infinit divin și recunoaște euharistic că ceea ce face el face pentru slava lui Dumnezeu. El cunoaște cuvintele lui Hristos, semnificația acestora și experiază cu discernământ și încredere deplină, permanent, imperativul evanghelic al făgăduinței și speranței eternității fericite și bune a Împărăției cerurilor, prefigurate sacramental și spiritual în Liturghie și Euharistie, anume că omul, chiar dacă a câștigat lumea întreagă, dar și-a pierdut sufletul, mântuirea și viața în iubire divină, care sunt daruri exclusive ale lui Dumnezeu, și-a ratat viața și sensul lui (Marcu 8, 36-37).
Mai mult, avertismentul lui Hristos ascultat cu evlavie și credință prin participarea la Liturghia duminicală, cu dimensiunea ei de lectio divina, trebuie să aibă ecou puternic în inima și conștiința credinciosului creștin contemporan, de multe ori insensibil, chiar înstrăinat de Hristos Domnul, Care îi spune astăzi, hic et nunc, ca și ascultătorului din vremea Sa, cu aceeași vigoare și cu aceeași eficacitate, să mărturisească credința creștină public, cu curaj, încredere și bucurie, pentru că „cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri”. În cultura noastră de redescoperire a „civilizației textului”, Scriptura fiind discursul lui Dumnezeu pentru lume din iubirea Sa părintească pentru ea și coborârea chenotică a lui Hristos la noi în lumina și bucuria Duhului Sfânt, să călătorim cu credință cu Hristos răstignit și înviat spre celebrarea luminoasă a Paștilor!
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.