Cuvântul Prof. univ. dr. Mircea Dumitru, Membru corespondent al Academiei Române, Rector (suspendat), Universitatea din București, Ministrul Educației Naționale și al Cercetării Științifice, cu ocazia Congresului Internațional de Teologie Educația religioasă a tinerilor în contextul secularizării actuale (București, Palatul Patriarhiei, 3-7 septembrie 2016):
Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Domnule Președinte al Academiei Române,
Domnule Secretar de Stat,
Domnule Rector,
Doamnelor și Domnilor Profesori, distinși participanți,
Vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o de a mă adresa domniilor voastre în deschiderea Congresului Internațional de Teologie care urmează să dezbată o temă foarte dificilă și presantă prin urgența și actualitatea ei: Educația religioasă a tinerilor în contextul secularizării actuale.
Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Nietzsche proclama apocaliptic: Dumnezeu este mort! Această propoziție alcătuită din trei cuvinte urmărea să anunțe sfârșitul dramatic al unei lumi prin dureroasa desprindere a umanității de sistemul ei de valori profunde, dar nu ne dădea nici o speranță sau idee de clarificare asupra lumii în care urma să intrăm. Este de notorietate faptul că filosofia lui Nietzsche este de o opacitate care rezistă unei descifrări și decriptări simple și directe. Se acceptă, totuși, că atunci când filosoful vorbește despre moartea lui Dumnezeu, el are în vedere fie pe Dumnezeul transcendent al metafizicii, fie pe Dumnezeul personal al compasiunii sau al iubirii și al iertării. Dar indiferent unde ne vom plasa în hermeneutica nietzscheană, acele puternice trei cuvinte anunță cu claritate începutul unei epoci a secularizării, la care noi toți participăm pentru că, ne spune tot Nietzsche prin vocea Nebunului din Știința Veselă, “Noi L-am ucis – tu și cu mine … Noi toți suntem ucigașii lui … Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și noi l-am ucis.”
Desigur, nu am aici nici timpul și nici nu este locul pentru o incursiune hermeneutică în acest text constitutiv al post-modernității. Pentru a nu rătăci, totuși, este suficient să atragem atenția asupra câtorva interpretări obstinate eronate și totodată asupra unor implicații explicite pentru aceia dintre noi în care Dumnezeu nu este mort și care avem, totodată, și înalta și dificila responsabilitate de a îi educa pe tineri și de a-i convinge să se așeze pe calea acelor valori durabile în care se înrădăcinează lumea a cărei dispariție tragică o anunță Nietzsche. Moartea nietzscheană a Dumnezeului metafizic, interpretat fie ca o ființă sau ca o entitate ultimă și supremă, fie ca fiind cel mai înalt și impersonal principiu, a atras interpretări problematice din partea unor teologi sau filosofi. Astfel, unii teologi au socotit, în mod eronat, că Nietzsche îl omoară pe Dumnezeul impersonal, drept cel mai înalt principiu transcendent, pentru a face loc existenței unui concept mai relevant al unui Dumnezeu creștin mai autentic, apt să susțină o relație personală cu creaturile sale. Mai grav încă, unii, considerându-l, în mod cu totul inadecvat, pe Nietzsche ateu, se află în eroarea de a-l interpreta pe filosof ca punând semnul identității între moartea lui Dumnezeu și non-existența sa, o identificare pe care Nietzsche însuși o respinge categoric.
Cum ajunge să își facă simțită prezența secularizarea în toate acestea? Secularizarea este prezentă implicit în acest concept problematic al morții lui Dumnezeu drept cel mai înalt principiu, căci această ipostază a morții lui Dumnezeu este asociată cu ideea că Dumnezeu moare, ca rezultat al unui proces cultural și istoric gradual de demistificare și de dezvrăjire, proces a cărui dinamică rezidă în substituția valorilor metafizice tradiționale cu valorile pozitiviste, utilitariste și raționaliste impuse de știința obiectivă și matematizată a naturii.
Dar cum să ne apropiem de complexitatea acestui fenomen? Vă propun o succintă diagnoză din care se va degaja și planul unui program educațional: o mai bună și mai adecvată cultivare a studiului umanioarelor în școală și în universitate se poate constitui în remediu și pentru contracararea efectelor nocive ale unei secularizări fără limite.
Este cât se poate de semnificativ și de simptomatic că acest proces de secularizare este însoțit de un declin istoric al poziției și rolului eminent al umanioarelor în educația clasică. Situația aceasta îngrijorătoare contrastează acut cu rolul central, bine cunoscut și documentat, pe care umanioarele și artele liberale l-au jucat în istoria democrației. Fără să conștientizăm, poate, încă prea bine această situație, trăim o “criză tăcută” (M. Nussbaum), în care guvernele și decidenții politici, motivați de o greșită pedagogie socială și culturală, pun semnul egalității între creșteterea economică și dezvoltarea personalității umane, nutrind credința superificială și complet eronată că simpla creștere a produsului intern brut ar fi de natură să atragă după sine o rezolvare a tuturor problemelor politice și culturale, ar conduce aproape automat la dezvoltarea capacităților și a personalității indivizilor și s-ar solda, fatalmente și finalmente, cu o consolidare a democrației.
Ceea ce ascunde această puerilă ecuație “creștere economică = dezvoltarea capacităților indivizilor și a aptitudinilor acestora pentru a consolida democrația” este faptul că modelul educațional, care diminuează până la anihilare artele liberale și umanioarele, va produce, într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar într-o manieră căreia cu greu noi ne vom mai putea sustrage, și o serioasă erodare a acelor calități care sunt esențiale pentru cetățenii regimurilor democratice mature și consolidate. Marii educatori și vizionarii care au contribuit la construcția națiunilor moderne libere și prospere au sesizat cu foarte mare acuitate cum anume artele și umanioarele îi deprind pe copii și pe studenți să gândească critic, o capacitate care este necesară pentru acțiunile independente și pentru reacțiile și reziliența inteligentă ale oamenilor în fața puterii tradiției oarbe sau a autorității politice incontrolabile. Studenții artelor liberale și ai umanioarelor, în general, învață, totodată, să își imagineze situații în care sunt puși ceilalți semeni ai lor, o capacitate absolut esențială ca remediu pentru lipsa din ce în ce mai răspândită și îngrijorătoare a empatiei, pentru contracararea și depășirea cinismului și a egoismului; altfel spus, o capacitate care este esențială pentru succesul unei democrații cultivate.
Sunt convins că noi toți resimțim un contrast dureros între accentul retoric, ipocrit pus asupra importanței umanioarelor, pe care adesea îl auzim, în manieră mai degrabă propagandistică în pronunțările publice ale acelora care nu cred însă întotdeauna ceea ce spun, și rolul real, finanțarea publică și aprecierea cu mult reduse față de ceea ce ar merita umanioarele, venite din partea instituțiilor publice, a agențiilor de finanțare și chiar a conducerilor și leadershipului de vârf ale universităților.
Pe fundalul acestei grave și dificile situații schițate aici, la întrebarea: De ce avem nevoie de umanioare, de filosofie, de literatură, de istorie sau de teologie?, răspunsul va fi unul clar și distinct: deoarece dimensiunea morală a educației umaniste, și dimensiunea teoretic-speculativă a studiului adevărurilor științelor umaniste nu pot fi substituite nici de o cultură centrată exclusiv pe valorile pozitiviste și nici pe strategiile unor deconstructivisme postmoderne. Nu există și nu poate exista un substitut acceptabil al dimensiunii morale a studiului umanioarelor, după cum nu există nici un substitut pur științific nici pentru dimensiunea teoretică și speculativă a onto-teologiei.
Aș vrea să închei, reiterând ideea rolului umanioarelor pentru dezvoltarea și consolidarea democrației. Educația umanistă nu este, prin natura ei, o educație în scopul obținerii unui profit monetarizabil sau chiar în vederea obținerii unei creșteri economice care ar genera, în mod inevitabil, o mai bună calitate a vieții. Scopul și rolul educației umaniste sunt mult mai profunde și mai durabile: anume dezvoltarea capacităților morale și a atitudinilor necesare fundamentării virtuților cetățenești, virtuți de care depind consolidarea democrației și reușita marilor proiecte politice și culturale naționale. Umanioarele și artele liberale stau la baza acestui model educațional neluat în serios astăzi.
Dat fiind acest rol eminent al umanioarelor în consolidarea, dezvoltarea și transmiterea mai departe a întregii noastre culturi, ne putem permite noi, oare, să pierdem aceste valențe ale studiului și educației specifice lor – dimensiunea morală și pe aceea teoretic-speculativă? Este destul de probabil ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să dispară această latură umanistă a învățământului nostru universitar. Dar aceasta ar fi rezultatul unor decizii politice catastrofale, care nu sunt înrădăcinate, în mod necesar, în codul culturii noastre europene. Iar dacă se va ajunge acolo, vom pierde dimensiunea umanistă a culturii în detrimentul nostru al tuturor, desfigurând identitatea noastră culturală și istorică. Sper că vom fi suficient de înțelepți pentru a deveni pe deplin conștienți de această situație și pentru a opri acest proces cultural până nu este prea târziu. Și tocmai de aceea, sarcina noastră profesională și datoria noastră culturală sunt acelea de a vorbi răspicat împotriva acestei tendințe, pentru a împiedica producerea acestui declin cultural catastrofal. Nu va exista un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.
