Trăim într-o lume în care se valorizează maximal prezentul și apropiatul. Ceva este catalogat a fi bun sau folositor, inclusiv în educație, în măsura în care servește unei cauze sau cerințe concrete. Se tot spune că învățământul trebuie să fie centrat pe competențe pretinse de „piața muncii”, se critică orientarea „generalistă” sau „abstractă” a educației, se încurajează dimensiunea „antreprenorială” a formării – de la cea primară până la cea universitară. Se repudiază „învechitul”, ceea ce nu are legătură cu „viața”, ceea ce aparent este tras pe linie moartă (greaca, latina), ceea ce nu slujește unui scop imediat.
Omul este educat prioritar pentru a ști să facă hic et nunc – nu și pentru a ști de ce face ceea ce face, cum ar putea să facă și altfel, ce acțiune este mai importantă etc. E nevoie de „roboței” eficienți, care, așezați cum și unde trebuie, fac ceea ce sunt programați să întreprindă. Scopul educațional este vizat doar în dimensiunea lui pe termen scurt, și nu una de lungă durată. Dimensiunea finalistă a educației este concepută de multe ori în mod îngust: trebuie să îi formăm pe oameni pentru lumea de azi, și nu pentru cea care urmează să apară.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
