În ziua de 7 martie 2013, sub egida Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, s-au deschis la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, lucrările celei de-a a XIII-a ediții a Simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei.
În prima parte a zilei s-au prezentat primele 6 din cele 12 comunicări științifice ale acestei ediții. Aceste prime comunicări au constituit cuprinsul primei Secțiuni a Colocviului, intitulată De la „sfântrăposații înaintași” la „marele Io Ștefan voievod”, după cum ne-a precizat Monahul Ieremia, Secretarul Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Mănăstirii Putna.
Secțiunea a debutat cu o foarte valoroasă contribuție a domnului Profesor Dumitru Nastase – „Pălăria lui Alexandru cel Bun” – căreia i-a dat citire domnul Profesor Ștefan S. Gorovei. Pornind de la menționarea în cronici a lui Alexandru cel Bun ca pe un continuator a împăraților creștini, autorul s-a concentrat pe un detaliu vestimentar al domnitorului, prezent pe un epitrahil – astăzi pierdut – în care domnitorul apărea alături de soția sa. Comunicarea s-a legat de un detaliu, aparent „nesemnificativ” și anume a acoperământului de cap al domnitorului din respectiva reprezentare, acoperământ care a fost interpretat de anumiți istorici ca o simplă „pălărie vrâncească”. Domnul Nastase, coroborând această reprezentare cu alte detalii istorice similare a demonstrat că, departe de a fi o simplă pălărie care se purta în vreme, în cazul lui Alexandru cel Bun respectivul detaliu vestimentar, datorită unor accesorii din metale prețioase făcea ca pălăria să se transforme într-o coroană închisă specifică împăraților, autocraților. Astfel „pălăria” lui Alexandru cel Bun se constituie de fapt într-un însemn imperial al domnitorului în deplină concordanță cu alte relatări și reprezentări din epoca sa.
Secțiunea a continuat cu prezentarea domnului Acad. Șerban Papacostea care a vorbit despre relația domnului Alexandru cel Bun cu suveranul său, regele polon Vladislav Jagello, care au evoluat de la cele mai bune relații până spre conflictul armat din anul 1431. Această evoluție s-a datorat politicii polone de a trece cu forța supușilor ortodocși din regatul său la religia catolică și latinizarea cultului acestora după sinodul de la Konstanz. Politica domnului moldovean, care s-a datorat atașării sale profunde de credința ortodoxă, a evoluat de la refuzul de a trece la religia soției sale, Ringala, rudă cu regele polon – fapt care a dus la anularea căsătoriei lor de către papă, dimpreună cu calificativul de „păgân” adresat domnului moldovean, sau de „schismatic periculos” -până la susținerea pe față a refugiaților husiți – prigoniți de regii catolici, în contra balanță cu măsurile de prigonire de către regele polon a credincioșilor ortodocși din regatul său. Astfel că direcția politică a domnului Alexandru cel Bun din ultimii ani ai domniei sale se poate rezuma ca identificare cu confesiunea răsăriteană și refuzul unirii cu Biserica Catolică în afara unei negocieri din cadrul unui sinod ecumenic.
Secțiunea a continuat cu semnalarea în cadrul comunicării „Un manuscris necunoscut copiat din porunca lui Iliaș voievod, domnul Moldovlahiei (1434)„, de către Părintele Arhimandrit Policarp Chițulescu, de la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a unui manuscris care s-a dovedit a fi o copie de secol XVII-XVIII a unui manuscris miscelaneu, cuprinzând vieți de sfinți – cu accent pe viața și cuvintele Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, copiat din porunca domnului moldovean Iliaș la anul 1434. Acest manuscris se înscrie în încercarea domnilor moldoveni de contracarare a acțiunilor unioniste catolice și de întărire a credinței ortodoxe.
După o scurtă pauză, au urmat ultimele 3 comunicări ale acestei secțiuni, debutând cu „Moldova lui Ștefan cel Mare în cronica persană a lui Hasan Rumlu” a Cercetătorului Nagy Pienaru de la Institutul Nicolae Iorga. Domnia Sa a prezentat detalii inedite relative la Moldova lui Ștefan cel Mare dintr-o cronică persană, originală în multe privințe. Dintre informațiile inedite menționăm descrierea detaliilor bătăliei de la Războieni cu revelarea – cvasi-unică în cronicile musulmane – „strădaniei vitejești” a moldovenilor, altminteri denumiți „necredincioși” cu „inimi negre”.
Apoi i-a revenit doamnei Profesoare Olimpia Mitric, de la Universitatea din Suceava, bucuria de a prezenta redescoperirea unui hrisov de la Ștefan cel Mare dintr-o colecția particulară din sudul Franței. Este vorba de un document de danie, datat 15 martie 1490, aflat în condiții foarte bune de conservare și care a dispărut la începutul secolului XIX. În particular s-a remarcat conservarea intactă a peceții – cu un diametru de 12 cm.
Ultima comunicare a acestei Secțiuni i-a aparținut domnului Lector Univ. Liviu Pilat de la Universitatea din Iași. Domnia Sa, în comunicarea Despre „pretendența” lui Luca Arbure – a demontat o interpretare greșită din istoriografia românească potrivit căreia pârcălabul Sucevei, Luca Arbure ar fi fost un pretendent la tronul Moldovei în preajma morții lui Ștefan cel Mare, în anul 1504, în cadrul mai larg al „luptelor pentru succesiunea la tronul Moldovei”. Domnul Pilat a prezentat convingătoare dovezi din care a reieșit faptul că acest scenariu s-a datorat manevrelor politice a regatului polon, manevre prin care regele polon urmărea, printr-o dezinformare voită, să instaureze pe scaunul Moldovei un protejat al coroanei Polonei, care să-l uzurpe pe moștenitorul de drept, fiul lui Ștefan cel Mare, Bodan III. De fapt succesiunea la tronul Moldovei s-a desfășurat lin, fără pretinsele revolte ale unor facțiuni boierești, drept mărturie stând faptul că în sfatul lui Bogdan III apar toți boierii, inclusiv Luca Arbure, din sfatul tatălui său – Ștefan cel Mare.
Această primă parte a Colocviului s-a încheiat cu prezentarea a nu mai puțin de 4 apariții editoriale, dintre care remarcăm monografia arheologică și istorică dedicată Mănăstirii Dobrovăț a reputatului arheolog român Voica Maria Pușcașu, care a și luat cuvântul punctând elementele esențiale ale cercetărilor legate de această ultimă ctitorie a lui Ștefan cel Mare.
Un eveniment deosebit al zilei l-a constituit lansarea volumului omagial dedicat împlinirii vârstei de 65 de ani a Profesorului Andrei Pippidi, de la Universitatea din București. Profesorul omagiat, vădit emoționat a mulțumit colaboratorilor la acest volum – mulți foști elevi ai reputatului istoric – și i-a felicitat pentru alegerea Institutului Nicolae Iorga ca loc de lansare a volumului, Institut de care îl leagă multe amintiri dragi.
Celelalte două cărți lansate au fost cel al doamnei Olimpia Mitric, cu privire la manuscrisele slavo-române din arhiva Mănăstirii Dragomirna și cel al Domnului Liviu Pilat despre relației Moldovei cu Sfântul Scaun și Patriarhia Ecumenică în secolele XIV-XVI.
Simpozionul continuă cu ultimele 6 comunicări, grupate în secțiunea „Mănăstirea lui dragă” care se concentrează îndeosebi pe istoria Mănăstirii Putna.
Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna a fost înființat la 2 ianuarie 2005, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Întemeierea lui nu a fost întâmplătoare. În cursul activităților științifice circumscrise anului comemorativ „Ștefan cel Mare și Sfânt” – 2004 s-a conturat nevoia existenței, la Mănăstirea Putna, a unei structuri care să trezească și să mențină interesul pentru cunoașterea trecutului nostru și care să impulsioneze cercetarea lui.
Scopul Centrului este cercetarea istoriei epocii ștefaniene și a istoriei Mănăstirii Putna. De la înființare până în prezent, Centrul a organizat la Mănăstirea Putna și la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași unsprezece ediții de comunicări științifice, sub numele Colocviile Putnei. Dat fiind caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada de ocupație austriacă (1775-1918), începând cu ediția a IX-a, Simpozionul Colocviile Putnei cuprinde și o secțiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în această epocă.
