CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a opta după Rusalii (Înmulțirea pâinilor)
(†¦) Euharistia ne face să avem în noi înșine Învierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere și s-o pregustăm într-un anumit fel. Dar dacă prin Euharistie avem în noi pe Hristos care a murit și a înviat, noi ne pregătim prin El și pentru moartea reală a noastră, ca pentru o moarte pe care o vom depăși în El, sau am și depășit-o spiritual în pregustarea învierii Lui și în lucrarea ei în noi. Astfel Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului și de a ne preda lui Dumnezeu, ci și de a primi moartea reală atunci când va veni, așa cum a primit-o Hristos, ca un dar oferit Tatălui, fără nici o temere și îndoială în privința existenței noastre veșnice. Ea ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, nu numai „întru asemănarea morții lui Hristos”, ci în mod real, ca și El, având lucrătoare în noi arvuna vieții veșnice la care vom trece. Uniți cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau doctoria nemuririi, sau al nestricăciunii eterne, cum numesc Sfinții Părinți Euharistia. „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, viu va fi prin Mine”, a spus Mântuitorul (In. 6, 57); sau: „Cine mănâncă această pâine (care s-a pogorât din cer), viu va fi de-a pururi” (In. 6, 58); sau: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54). Căci „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el”) (In. 6, 56). Cel ce are pe Hristos cel mort, dar înviat în sine, prin Euharistie, poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „Moarte, unde este biruința ta? Moarte, unde este boldul tău?” (1 Cor. 15, 55).
Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (553-557), deosebește între jertfa tainică a Domnului de la Cina cea de Taină, între moartea Lui reală de după aceea și între desăvârșirea morții tainice care începe din ziua învierii. Moartea tainică a lui Hristos o realizăm și noi în Botez, cea de a doua, în mucenicie sau, în afară de mucenicie, în moartea noastră reală. Iar desăvârșitul Paște tainic, de care dă să înțelegem că leagă Euharistia, îl efectuăm în ziua învierii1.
Biserica, ținând însă seama de conținutul real al cuvintelor de la Cina cea de Taină, o consideră pe aceasta nu ca chip al Botezului, sau nu numai al Botezului, ci și al Euharistiei. Poate că patriarhul Eutihie consideră Cina cea de Taină ca și chip al Botezului, fără să excludă considerarea ei și ca chip al Euharistiei, întrucât și în Botez are loc o moarte tainică și deci Botezul este un fel de anticipare a Euharistiei. Dar întrucât Cina cea de Taină e un chip sensibil anticipat al morții tainice depline a Domnului de după înviere, deci și al Euharistiei ca reprezentare sensibilă a acestei morți, Cina cea de Taină este în mod principal și propriu prima Euharistie. Iar întrucât moartea reală a Domnului, ce urmează, este pregătită de moartea Lui tainică de la Cina cea de Taină, Euharistia este și pentru noi o pregătire pentru moartea reală, prin moartea tainică mai accentuată ce o trăim prin ea, dar și pentru depășirea ei în înviere, și pentru împărtășirea noastră mai adevărată de Hristos cel aflat în starea de înviere și de deplina moarte tainică după înviere, împărtășire ce va avea loc când și noi vom fi înviat cu Hristos.
(†¦) Fără îndoială, trupul și sângele lui Hristos rămân și trupul și sângele Lui personal. Dar ele sunt prelungite în trupul și sângele nostru, încât acestea se încadrează în trupul și sângele Lui, primind calitatea lor. Rezultă astfel, pe lângă trupul personal al Domnului, și trupul Lui extins, fără să se poată despărți între ele, dat fiind că focarul trupului extins e trupul personal al Domnului.
Prin aceasta, puterea morții tainice a trupului lui Hristos și a învierii și a incoruptibilității Lui se adâncește prin trupul și prin sângele nostru în sufletul nostru, ca niște puteri care vor putea să reconstituie trupul nostru înviat și incoruptibil la învierea cea de obște. La aceasta va ajuta și faptul că rațiunea trupului lui Hristos, unită ipostatic cu Logosul dumnezeiesc, și-a impus deplin puterea asupra materiei acestui trup, pnevmatizând-o, dat fiind că în esență acest trup este o rațiune plasticizată. Iar această putere se extinde din el și în trupurile noastre treptat, având să se extindă deplin la înviere nu numai asupra trupurilor noastre, ci asupra întregii lumi materiale, făcând transparente toate rațiunile ei, sau pnevmatizând-o întreagă.
Unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Său, ci cu trupul și cu sângele Lui, imprimate în trupul și în sângele nostru. Iar unde sunt trupul și sângele Său, e prezent și lucrător în mod deplin însuși subiectul lor. Deci însuși subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului și sângelui Său, se face prin Euharistie subiect direct al trupului și sângelui nostru, cu care sunt unite intim trupul și sângele Său, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului și sângelui nostru, imprimându-se în ele, și care și-au unit lucrările și simțirile lor cu lucrările și cu simțirile trupului și sângelui nostru. Iar întrucât și fiecare dintre noi suntem subiect al trupului și sângelui nostru și al lucrărilor penetrate de trupul și de lucrările lui Hristos, noi ne aflăm împreună subiect cu Hristos al trupului nostru devenit și trupul Lui sau al trupului Lui devenit și trupul nostru. În fond, viața cea fără de moarte crește în noi din intimitatea concretă și supremă în care am intrat, rămânem și creștem prin Euharistie cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, Care a realizat putința acestei intimități cu noi și a comunicării vieții Sale dumnezeiești trupului nostru prin trupul omenesc asumat de El, umplut de această viață prin moartea Lui reală, prin biruirea morții suportate de El, prin starea de moarte tainică și de înviere. Prin intimitatea și comunicarea aceasta desăvârșită cu El, noi trăim stările, simțirile și lucrările lui Hristos și El le trăiește pe ale noastre penetrate și calificate de ale Lui. „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, a spus Sfântul Apostol Pavel (Gal. 2, 20). În fond, unirea deplină între Hristos și noi, realizată prin Euharistie, e mărturia supremei iubiri a Lui față de noi, și aceasta e baza comunicării mutuale desăvârșite între El și noi2.
Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Său în noi înseamnă și o unire a noastră cu ceilalți credincioși, în care Se prelungește Hristos cu același trup al Său. De aceea, Euharistia este și actul de realizare și sporire continuă a unității depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desăvârșind și în acest sens lucrul început prin Botez și prin Mirungere3.
Unirea cu Hristos în Euharistie este baza și izvorul unei depline iubiri între mădularele Bisericii, căci toți membrii ei sunt „contrupești” nu numai cu Hristos, ci și între ei. Fiecare trăiește și simte viața tuturor celorlalți ca viață luminată de mintea aceluiași Hristos și sensibilizată și împuternicită spre bine de Duhul aceluiași Hristos. Căci toți sunt nu numai înrudiri, ci „contrupești” (Ef. 3, 6) cu Hristos și întreolaltă, încât nu-și mai despart, dacă aduc și contribuția voinței lor, interesele, gândurile și simțirile. În sentimentul lor de topire în Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos, și în pregustarea stării de înviere, nici unul nu se mai distinge de ceilalți, deși în faptul că fiecare are acest sentiment, chiar această pregustare e dovada persistenței fiecăruia.
Astfel, Euharistia este prin excelență Taina unității Bisericii.
Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credință, pentru că s-au împărtășit și mai înainte din același trup și sânge al Domnului, începând din momentul ce a urmat Botezului. De aceea încă mai înainte de anaforaua liturgică (de rugăciunea ce precede prefacerea) toți credincioșii cântă: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”. Și rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună pentru sporirea acestei unități. Iar în rugăciunea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, de după prefacerea darurilor în trupul și sângele Domnului și înainte de împărtășire, preotul cere în numele tuturor: „Iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh”4.
Încă într-o scriere din timpul Apostolilor, Didahia celor 12 Apostoli, se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: „Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru împărăția Ta” (Cap. 9).
Toți sunt evocați în rugăciune în jurul trupului și sângelui Domnului: cei vii, cei răposați, oameni și îngeri, în frunte cu Maica Domnului; între toți, Euharistia întărește comuniunea. Această unitate în trupul Domnului se înfăptuiește prin lucrarea Duhului, Care e chemat prin epicleză și Care e activ în actul prefacerii și în împărtășire, întrucât trupul Domnului coborât pe altar e un trup pnevmatizat și Duhul Sfânt e Duhul comuniunii între Hristos și noi și între noi toți – în Hristos5.
(†¦) Cuvântul lui Dumnezeu este Rațiunea în care își au originea și modelul rațiunile tuturor lucrurilor. Prin întrupare, Rațiunea divină, făcându-Se Ipostasul trupului omenesc, atrage în cea mai profundă intimitate a Sa rațiunea trupului asumat, ca chip al unei rațiuni din sine. Oarecum El însuși ca Rațiunea dumnezeiască a rațiunilor tuturor făpturilor devine și rațiune a trupului asumat, fără să o desființeze pe aceasta în sine, deci nici trupul. Dar rațiunea trupului Său scufundat în Rațiunea divină se unește acolo și cu rațiunea pâinii și a vinului, care întrețin trupul, sau sunt destinate să fie asimilate de acesta. Prefacerea rațiunilor pâinii și vinului în rațiunea trupului și sângelui, care se produce în planul vieții pământești printr-un întreg proces de asimilare naturală, se produce în sânul Rațiunii divine datorită intimității supreme în care ajung acolo cu trupul, într-o singură clipă. Astfel, pâinea și vinul Euharistiei rămân fără o temelie a existenței lor în rațiunile lor separate, rămân ca simple chipuri ale rațiunilor lor scufundate în rațiunea trupului Logosului întrupat. Dar în Rațiunea divină, rațiunea trupului asumat își regăsește interpenetrarea deplină și cu rațiunea oricărui alt trup omenesc. Atârnă numai de deschiderea fiecărui om ca să accepte această interpenetrare a rațiunii trupului Domnului cu rațiunea trupului său. Acela poate mânca trupul Domnului, ajungând în strânsă unire cu el în Cuvântul lui Dumnezeu în Care-și are scufundată rațiunea sa. Pnevmatizarea trupului Domnului face transparentă și copleșitoare prezența Ipostasului Cuvântului prin el, încât poate fi primit de cei ce cred, în trupul lor, într-o supremă unire. Această prezență a trupului pnevmatizat și copleșit de transparența Cuvântului, și ca urmare înviat și nemuritor, dă și trupului nostru acest ferment al nemuririi, al transparenței Cuvântului prin el, al pnevmatizării. Depinde de noi ca să actualizăm sau să asimilăm real, prin contribuția noastră, spre puritate și virtute, aceste calități ale trupului nostru, care înaintează prin aceasta într-o nebănuită subțirime duhovnicească. Dar chiar dacă facem aceasta în modul cel mai deplin, trupul nostru tot rămâne supus legii generale a procesului de slăbire și descompunere prin moarte. Însă calitățile lui noi și spirituale trec și la sufletul nostru, care le va păstra până la învierea de obște, când, cu ajutorul lor, va putea să refacă trupul omenesc în stare înviată, adică pnevmatizată, mai ales că atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Rațiunea supremă, va aduna rațiunile sau temeliile de existență ale tuturor făpturilor în Sine, unindu-le intim cu Sine însuși.
Unirea intimă a pâinii cu trupul Domnului, ipostaziat în Cuvântul, preface pâinea în trupul Domnului, pentru că aceasta este rațiunea pâinii: să se prefacă în trup. Nu tot așa se întâmplă cu trupul Domnului prin unirea intimă a Lui cu el și nici cu trupul nostru prin unirea cu trupul Cuvântului. Trupul Domnului numai se îndumnezeiește și se pnevmatizează, căci rațiunea lui este să persiste chiar în unirea ipostatică cu Dumnezeu. Cu atât mai puțin se preface în altceva trupul nostru în unirea cu trupul asumat și pnevmatizat de Cuvântul, o dată ce și unul și altul rămân trup. Trupul nostru numai pornește și el pe drumul pnevmatizării și îndumnezeirii, ca și trupul Domnului. Căci rațiunea fiecărui trup este să rămână trupul unei persoane, fie al Persoanei Logosului, fie al unei persoane umane deosebite.
Dar de ce trebuie să se producă unirea trupului și sângelui Domnului cu trupul și cu sângele nostru prin chipul pâinii și vinului? Ca Taină trebuie să ni se facă sensibil actul împărtășirii de trupul nevăzut al lui Hristos prin ceva. Iar pâinea și vinul sunt elementele fundamentale și cele mai susținătoare ale trupului și sângelui omenesc, cele mai înrudite cu ele. Ele reprezintă și trupul Domnului hrănit de ele, și trupul nostru. Pâinea și vinul sunt natura urcată la starea de aliment și băutură directă a trupului nostru. Prin legea firii din noi, trupul nostru preface în substanța sa aceste substanțe. Tot așa preface și Hristos aceste substanțe, în trupul Său. Dar prin Duhul Său El preface instantaneu pâinea Euharistiei în trupul Său, care e organ de manifestare a Ipostasului și a Duhului Său.
Însă faptul că trupul și sângele Domnului ni se fac prezente prin prefacerea pâinii și vinului e de natură să aducă o nouă rază în adâncimea misterului prefacerii euharistice. Domnul nu preface în Euharistie pâinea și vinul pentru Sine, ci pentru a Se împărtăși oamenilor care cred, adică pentru că sunt oameni care cred și care doresc să se împărtășească de El sub chipul pâinii și vinului. Credința și dorința aceasta ei și-o manifestă prin rugăciunea liturgică ce culminează în invocarea Duhului Sfânt, făcută de preot în numele comunității liturgice și cu participarea ei, pentru prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului. Prin rugăciuni, prin mărturisirea credinței, prin epicleză, comunitatea s-a unit tot mai mult cu Hristos, nemaivorbind de prezența Domnului în ea prin împărtășirile anterioare, sau de faptul că ea însăși este trupul tainic al Domnului. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu atrăgând în intimitatea Sa rațiunea pâinii și vinului, sau copleșindu-le prin Duhul Său cel Sfânt, lucrează și dinlăuntrul comunității cu care este într-un anumit grad unit. Comunitatea și pâinea oferită de ea sunt oarecum împreună unite cu Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat. În această ambianță de unire de mai înainte existentă – între Cuvântul întrupat, comunitate și pâine – se produce prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului, ca identificare completă a pâinii și vinului cu trupul și sângele Lui, pentru ca acest trup să se unească sub chipul pâinii și vinului în mod deplin și cu trupul nostru. (†¦)
*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 83-108. (Sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”)
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 18 august 2013)
note
1 Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, Despre Paște și despre Euharistie, P.G. 86, 2, col. 1395-1397: „După Paștele tainic, săvârșit de Domnul în Sion (la Cina cea de Taină, n.n.), la începutul zilei a patrusprezecea, cea săvârșită la iudei a doua zi, la sfârșitul zilei a patrusprezecea, nu mai e Paște. Căci cele ale legii au luat sfârșit. Dar nici aducerea snopului, pe care o efectuau în ziua a șaisprezecea (a treia zi de Paști, n.n.), nu mai are loc după porunca legii, aducând (Domnul) acest Paște (pe Sine) pentru mântuirea întregii frământături (făina naturii omenești, n.n.). De la a șaisprezecea zi începea numărătoarea celor șapte săptămâni care încheiau Cincizecimea. La începutul acestei a șaisprezecea zile, care indica întâia zi a săptămânii următoare, Domnul nostru înviind din morți S-a adus pe Sine în loc de snop lui Dumnezeu și Tatăl, pentru mântuirea frământăturii omenești. Deci nu mai are loc aducerea snopului, Domnul aducându-Se pe Sine în loc de snop, lui Dumnezeu și Tatăl. Deci, precum sculându-Se din morți și aducându-Se Tatălui pentru noi, a împlinit chipul snopului (Lev. 25, 10, 15), așa în loc de miel Se arată jertfindu-Se pe Sine, în mod tainic și anticipat, la începutul zilei a patrusprezecea, introducându-Se în chipul (pâinii). Deci acest Paște tainic (jertfa tainică la Cina cea de Taină, n.n.) e pârga și arvuna jertfei reale; iar cea reală este desăvârșitul (Paște), după cuvântul: «Nu voi mânca (acest Paște) până ce nu se va împlini în împărăția lui Dumnezeu» (Lc. 22, 16), care este sfânta Lui înviere. Pentru că nu mai poate muri, o dată ce a înviat. Că așa este, iată că murim și noi în chip tainic în sfântul Botez; iar după aceasta în mucenicie, sau fără ea, în mod real. Și nu e străină moartea noastră tainică de cea reală, deși ea se desăvârșește în cea reală. Și în jertfa tainică dobândim o altă viață decât cea dintâi, o pârgă a învierii; și în ea dobândim iertarea păcatelor, înfierea și sfințirea și ne facem împreună-moștenitori cu Hristos. Deci nu se rup cele tainice de cele reale, chiar dacă se desăvârșesc în cele reale. Deci Biserica serbează și amintirea începutului zilei a patrusprezecea în Marea Joi, când a fost săvârșit de Domnul Paștele tainic, jertfindu-Se pe Sine la începutul zilei a patrusprezecea. Dar desăvârșirea și plenitudinea sărbătorii tainice se săvârșesc la Sfânta Înviere, care are loc la începutul celei de a șaisprezecea zile, sau Duminica (dimineața)”. Explicarea Sfântului Eutihie ia temeiul acelor ortodocși din Occident ce vor să întemeieze pe Cina cea de Taină a Domnului inovația (pornită din catolicism) de a se împărtăși seara, lucru care nu se practica în trecutul Bisericii Ortodoxe decât în Postul Mare, la Liturghia celor mai înainte sfințite (după postul de toată ziua). Noi, care ne aflăm după învierea Domnului, trebuie să ne împărtășim cu Hristos cel real jertfit și înviat. Aceasta e împărtășirea cu Hristos cel desăvârșit prin moartea și învierea reală, câtă vreme la Cina cea de Taină Apostolii au primit arvuna și începătura tainică a acestei stări de veșnică înviere a lui Hristos cel trecut prin moartea reală. Practica aceasta e o expresie a spiritului occidental care pune atâta accent pe moartea Domnului, încât uită de învierea Lui și de participarea la ea. Ei sunt preocupați numai de imitarea lui Hristos cel istoric, Care Se apropie de moarte, și nu de comuniunea cu Hristos cel înviat. Cum se poate serba învierea Domnului seara? Viața învierii începe dimineața, nu seara. Se manifestă aici spiritul imanentist al Occidentului. Ei confundă Euharistia ce se dă pentru înviere cu Botezul, care ajută efortului pentru viața terestră fără de păcat.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 46 la Ev. Sfântului Matei, la J. Bareille, Oeuvrescompletes de. Saint Jean Chrysostome, tome 13, p. 18: „Hristos a făcut aceasta ridicându-ne la o mai mare iubire față de El și, arătând iubirea Lui față de noi, nu a dat numai să-L vadă celor ce doresc, ci să-L și atingă, să-L și mănânce, să-și și înfigă dinții în trupul Lui și să se unească cu El, împlinind toată dorința”.
3 Teofan al Niceii descrie deosebirea între Botez și Euharistie, declarând că lucrul Botezului îl desăvârșește Euharistia. Dacă prin Botez Hristos îi face pe oameni frați ai Săi, prin Euharistie îi face chiar mădulare ale trupului Său. Deci ea dă un grad mult mai mare de alipire, de unire. „Ce urmează după aceasta? Nu binevoiește a-i face numai de același chip cu Sine și frați ai Săi. Căci nu Se oprește aici cu binefacerea. Ci îi face și trup și mădulare ale Sale, încât se numește mai degrabă cap al nostru, ca al unora ce îi suntem mădulare și trup, nu numai frați, prin legătura cu El mai presus de minte și cuvânt. De aceea, pe cei ce intenționează să-i unească cu Sine, ca pe niște mădulare ale Sale, mai întâi îi face de același chip cu capul, prin Botez, apoi, prin comunicarea și împărtășirea trupului și sângelui propriu, lipește de Sine și între ele mădularele acestea deiforme. Pentru aceasta, Botezul premerge sfintei împărtășanii” (Ep. III, P.G. 150, col. 329-340).
4 Aceeași idee e afirmată în alte vechi Liturghii orientale. A se vedea textele lui Henri de Lubac, Le Catholicisme, pp. 94-95.
5 Henri de Lubac, op. cit., p. 99: „Duhul, a Cărui lucrare dumnezeiască a pregătit trupul lui Hristos din carne (operă de închegare a trupului, deci de realizare a unității lui, n.n.), este prezent și în formarea trupului Lui mistic, la săvârșirea Euharistiei. El, Care a coborât ca un foc consumator peste jertfa lui Ilie, consumă acum și petele de zgură omenești care se opun puterii unificatoare a Tainei. Și precum prima dată S-a coborât peste Apostoli, nu ca să-i lege într-un «cerc» închis, ci ca să aprindă în ei focul iubirii atotcuprinzătoare, așa repetă El aceasta ca Duh al lui Hristos, de fiecare dată când Hristos Se oferă din nou, ca toți copiii risipiți ai lui Dumnezeu să se adune. În spațiul Cinei de Taină, pe care o reprezintă orice locaș bisericesc, se reunește astfel, odată cu Cina cea de Taină, și sărbătoarea Cincizecimii”.
