Duminica Vameşului şi Fariseului

Creştinii Ortodocşi se vor afla începând cu Duminica Vameșului și Fariseului în perioada liturgică a Triodului careţine de la Duminica Vameşului şi Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti),în total 10 săptămâni.

Din perioada pregătitoare pentru Postul Mare fac parte săptămânile încununate deDuminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Lăsatului de carne şi a Lăsatului de brânză.

Postul propriu zis este format din săptămânile ce cuprindDuminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca şi Duminica Floriilor.

În cele ce urmează vă prezentăm un fragment, referitor la Duminica Vameșului și Fariseului, din volumulTriodul explicat – mistagogia timpului liturgic, semnat de Makarios Simonopetritul, Ed. III, trad. Diac. Ioan. I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008:

În plan liturgic, ca şi în ce priveşte postul, perioada pregătitoare per­mite adoptarea în mod treptat şi delicat a rânduielii proprii slujbelor Pos­tului Mare. Astfel, această primă duminică ce marchează deschiderea Triodului n-are decât câteva particularităţi. Este comparabilă cu prazni­cele plasate într-o duminică din ciclul liturgic fix pentru a le solemniza mai mult, cum sunt Duminica Părinţilor Sinodului VII Ecumenic (între 13 şi 20 octombrie), cele două Duminici ale strămoşilor lui Hristos (între 11 şi 18 şi 18 şi 25 decembrie); Duminica de după Naştere (între 26 şi 31 de­cembrie) şi Duminica Părinţilor celor şapte Sinoade Ecumenice (între 13 şi 20 iulie). Le este însă uşor inferioară, fiindcă nu cuprinde lecturi din Vechiul Testament la Vecernie, nici tropar propriu (dovadă a instituirii ei destul de recente) şi nu are sedelne proprii la stihologia Psaltirii de la Utrenie. Slujba învierii rămâne, aşadar, dominantă. Slujba sfântului zilei e transferată la Pavecerniţa vinerii anterioare, fiind înlocuită de oficiulTriodului; în ordinea ierarhică, acesta corespunde, aşadar, celui al unui sfânt cu „Slavă” la stihirile de la Vecernie şi Utrenie, stihiri proprii la Laude şi doxologia mare, când cade într-o duminică. Singura particulari­tate notabilă în planul rubricilor e introducerea la Utrenie după Psalmul 50 a idiomelei „Ușile pocăinţei…” şi a două tropare legate de ea. Canonul Triodului se adaugă în 6 tropare canoanelor Octoihului, ca şi canonul unui sfânt obişnuit, iar la oda a 6-a se începe lectura sinaxarului lui Nichifor Calist Xanthopol ce va continua în toate duminicile şi sărbătorile Triodului.

Înainte de a da tâlcuirea parabolei vameşului şi fariseului şi de a o aplica Triodului, Sinaxarul face o rapidă istorie a Triodului evocând semnificaţia sa de condensare şi recapitulare duhovnicească a istoriei mântuirii. Ca şi ceva mai târziu Simeon al Tesalonicului, Nichifor distinge cele trei prăznuiri ale Duminicilor Vameşului, Fiului Risipitor şi Lăsatului de carne, de Duminica Lăsatului de brânză care marchează in­trarea în Postul Mare. Aceste trei prăznuiri sunt o „pregătire în vederea luptelor duhovniceşti ale Postului Mare”, în timpul căruia fiecare trebuie să fie asemenea unui general care-şi aşează trupele, observă inamicul şi meditează dinainte asupra armelor pe care le va folosi în „războiul du­hovnicesc”. Primele arme ale virtuţii fiind smerenia şi căinţa, a fost po­trivit ca Părinţii să instituie aceste două săptămâni ale primei părţi ale perioadei pregătitoare ca să nu riscăm, în lipsa acestor arme, să fim biruiţi încă de la intrarea în post. Pentru a intra bine înarmat, credinciosul tre­buie să se exercite încă de la deschiderea perioadei Triodului în cea dintâi dintre virtuţi: smerenia, şi să se recunoască în vameş, să-i imite sme­renia fugind însă de păcatul său, şi să imite virtuţile fariseului fugind însă de mândria lui. Sau, mai degrabă, trebuie ca postul şi asceza practicate în timpul Postului Mare să devină un mijloc de a smeri sufletul prin smerirea şi ostenirea trupului.

Imnografia acestei zile nu îndeamnă numai la smerenie, ci şi la toate celelalte aspecte ale vieţii duhovniceşti pe care le implică această para­bolă: străpungerea inimii, necesitatea rugăciunii stăruitoare şi fierbinţi şi imperativul de a ne feri să judecăm pe aproapele etc.

„In rugăciune să cădem la Dumnezeul nostru cu lacrimi şi suspine fierbinţi, urmând smereniei vameşului, celei făcătoare de înălţime (Duminica Vameșului și Fariseului, Utreniea, oda canonului7, tropar 4).

Săptămâna ce urmează Duminicii Vameşului şi Fariseului se numeşte „Săptămâna vestirii” (Teodor Studitul, Cat chron.6 – PG 99, 167D), în ea dându-se o dispensă totală de la post, ca în timpul Săptămânii Luminate, a Cincizecimii şi în timpul celor „douăspre­zece zile” dintre Naşterea şi Arătarea Domnului. După typikon, în timpul acestei săptămâni — iar, după unii, chiar şi în săptămâna următoare (Ioan cel Postitor – PG99, 1700 AB) — mâncăm în toate zilele, chiar şi miercurea şi vinerea, brânză şi ouă în mănăstiri şi carne în lume (Tipicul Sf. Sava p. 61,). (…) Suspen­darea postului se înscrie acum în ciclul pregătirii treptate în vederea intră­rii în Postul Mare: ea îngăduie atleţilor să-şi înmagazineze forţele pentru luptă şi să resimtă astfel în ei înşişi, în mod mai limpede, fiecare din eta­pele pe care le va străbate spre cele cinci zile de post ale fiecăreia din cele şase săptămâni ale Postului Mare propriu-zis. Pe de altă parte, această săptămână corespunde simetric Săptămânii Luminate, în care se dă de asemenea dispensă de post, astfel că aceste două săptămâni încadrează ca două borne acest ciclu de purificare şi reproducere anuală a experienţei baptismale, făcând să iasă încă şi mai mult în evidenţă unitatea lui. Postul Mare apare, prin urmare, net deosebit de celelalte posturi de peste an, sau, mai degrabă, drept recapitularea şi condensarea lor.

Referitor la această Duminică în sinaxarul din Triod se spune:

„Cea dintâi dintre aceste sărbători ne înfăţişează pilda Vameşului şi a Fariseului. Această săptămână se mai numeşte şi vesti­toare. În adevăr, după cum cei care vor să meargă la război sunt vestiţi mai dinainte de generali despre timpul când va începe lupta, ca să-şi curăţească şi să-şi ascută săbiile, ca să-şi cerceteze bine toate celelalte arme, ca să îndepărteze orice piedică, spre a se arun­ca cu râvnă în luptă şi spre a-şi lua cele de trebuinţă; de multe ori, înainte de luptă, li se ţin ostaşilor cuvântări, li se spun povestiri şi pilde ca să înflăcăreze sufletele lor şi să îndepărteze de la ei lenea, trândăvia, frica şi orice altă primejdie; tot astfel şi Sfinţii Părinţi vestesc mai dinainte, ca printr-o trâmbiţă, lupta ce o vom da prin post îm­potriva diavolului, spre a curăţi păcatul care a pus stăpânire mai dinainte pe sufletele noastre şi care s-a prefăcut în venin din pri­cina timpului îndelungat de când ne stăpâ­neşte; mai mult încă, să ne sârguim să dobândim faptele bune pe care nu le avem şi, întrarmându-ne cum se cuvine, să mergem pregătiţi spre nevoinţele postului. Aşadar, pentru că cea dintâi armă pentru dobândirea virtuţii este pocăinţa şi smere­nia, iar cea mai mare piedică, mândria sau îngâmfarea, Sfinţii Părinţi ne înfăţişează în cea dintâi sărbătoare a Triodului această pildă vrednică de credinţă din dumnezeiasca Evanghelie. Prin fariseu ne îndeamnă să ne ferim de păcatul mândriei sau al îngâmfării; iar prin vameş ne îndeamnă să ne însuşim smerenia şi pocăinţa, virtuţi potrivnice aces­tui păcat. Cel dintâi şi cel mai rău dintre păcate este mândria sau îngâmfarea. Din pricina mândriei a căzut diavolul din cer; mai înainte era şi se numea luceafăr lumi­nos; din pricina ei este şi se numeşte întuneric. Tot din pricina acestui păcat a fost alungat şi Adam, începătorul neamului omenesc, din desfătarea raiului. Prin această pildă ne îndeamnă Sfinţii Părinţi să nu ne mândrim cu faptele noastre bune, să nu defăimăm pe aproapele, ci să fim tot­deauna smeriţi. Căci Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Şi este mai bine ca să se întoarcă cel păcătos decât să se mândrească cel care face fapte bune.Vă spun vouă, zice Domnul, că s-a coborât vameşul mai îndreptat decât fari­seul. Aşadar pilda aceasta ne arată că nimeni nu trebuie să se mândrească, chiar dacă face fapte bune; dimpotrivă, să se smerească şi să se roage din suflet lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi căzut în cele mai mari păcate. Făcând aşa, nu este departe de mântuire.

Vameş este omul care ia de la ocârmuire dreptul de a lua vamă; el cumpără acest drept cu multă nedreptate şi pentru aceea ia de la oameni vamă mai mare decât se cuvine. Fariseu este omul care se socoteşte desă­vârşit în toate, depăşind pe ceilalţi oameni prin ştiinţa sa. Saducheul, care-şi are numele de la un oarecare Sadochic, este omul care se crede drept, căci sedec înseamnă dreptate. La evrei erau trei secte: eseienii, fariseii şi saducheii; aceştia din urmă nu credeau în înviere, în îngeri şi în Duhul Sfânt.

Comentarii Facebook


Știri recente