Dumnezeu, Tatăl, Treime, credință, întrupare, înviere, înălțare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup și Sânge, cuvinte esențiale în manifestarea credinței noastre, sunt cuvinte pur românești, pe care strămoșii nu au avut ocazia să le rostească în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei – în secolul al XVII-lea.
De multe ori, nu conștientizăm că noi, românii, suntem printre puținii ortodocși care dialogăm cu Dumnezeu în limba pe care am învățat-o încă din leagăn. Nu ne chinuim, la biserică, să traducem mesajul, în timp ce acasă vorbim altfel.
Deși astăzi credem că, pentru a ne ruga, nu avem nevoie de o limbă anume, de una sacră – întrucât Dumnezeu este „mai presus de gând și de cuvânt” – nu aceasta era concepția și în urmă cu câteva secole. Sinodul endemic de la Constantinopol din anul 1759 recunoștea drept limbă liturgică sacră doar greaca veche. Același lucru se întâmpla și în spațiul slav, acolo unde rugăciunea era făcută în slava sfinților Chiril și Metodiu.
Țările Române, aflate la granița celor două mari tradiții, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Studiile lingvistice au demonstrat că, în primele secole, strămoșii noștri au folosit limba de acasă și la biserică. Apoi, o dată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească și în actele oficiale, această limbă a ajuns și pe buzele slujitorilor sfințiți. Primele cărți caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă. Abia prin secolul al XVI-lea, în cărțile de cult s-a simțit nevoia limbii române. Dar, influența era prea mare. Textul a fost păstrat în slavonă, iar povățuirile tipiconale sau practice au fost prezentate în limba română.
Cu toate acestea, oamenii nu au încetat vreodată a se ruga românește, a trăi românește. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi, care a activat atât în Ardeal, cât și în Țara Românească, până la mitropolitul Antim Ivireanul – cu toții și-au dorit ca poporul să se roage în limba strămoșilor. Așa scria mitropolitul Antim Ivireanul în prefața unei cărți: „Românii noștri în biserică stau ca boii, neînțelegând ce se citește și ce se cântă și ies din biserică fără niciun folos, am hotărât a preface cărțile din limba slavonească și grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră și a le da la lumină!”.
Doamne miluiește vs. Gospodi pomilui
Dumnezeu, Tatăl, Treime, credință, întrupare, înviere, înălțare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup și Sânge, cuvinte esențiale în manifestarea credinței noastre, sunt cuvinte pur românești, pe care strămoșii nu au avut ocazia să le rostească în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei – în secolul al XVII-lea. O făcuse cu puțin înainte, la Brașov, și diaconul Coresi. Însă, majoritatea termenilor enumerați mai sus rămăseseră în forma slavonă.
Născut, crescut și educat într-o familie profund românească, Dosoftei Barilă a profitat și de școlile occidentului. La Liov, unde a studiat la Școala Frăției Ortodoxe, a învățat limbile clasice, greaca și latina, apoi slavona bisericească, ucraineana și polona devenind, astfel, unul dintre poligloții vremii. Această erudiție i-a permis să se gândească la introducerea limbii românești în cultul liturgic. Avea, prin educația sa, instrumentele necesare. Astfel, convingerea de căpătâi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înțeleagă slujba Sfintei Biserici: „să-nțăleagă toată spăsenia lui Dumnedzău cu întreg înțeles”.
Din dragoste pentru poporul român și limba română, mitropolitul a cerut Patriarhiei Constantinopolului binecuvântarea pentru tipărirea unor cărți cu textul liturgic în limba țării. Deși argumentarea a fost bine construită, răspunsul a fost negativ, considerându-se o inovație introducerea limbii române în cultul liturgic.
Cu toate obstacolele, mitropolitul Dosoftei a făcut primul dar limbii liturgice românești și întregului popor român: Dumnezăiasca Liturghie (Iași, 1679). Cartea a fost retipărită într-o ediție îmbogățită, în anul 1683, reprezentând prima traducere în care erau cuprinse toate cele trei Liturghii în limba română. „Din cât S-au îndurat Dumnedzău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi acumu deodată acest dar limbii românești, svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească de pre elinească, de lauda lui Dumnedzău să-nțăleagă toț carii nu-nțăleg sârbește sau elinește. Carea primind ca un odor cel mai scump ceresc, pre Dumnedzău să lăudaț, și pre noi la svânta rugă nu uitareț, și fiți sănătoș”.
Lucrarea a fost, cu adevărat, o temelie a limbii liturgice românești. De această traducere s-au folosit toate edițiile ulterioare. Astfel, liturghierele editate de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (Târgoviște, 1713), de mitropolitul Iacov Putneanul (Iași, 1759) sau de mitropolitul Veniamin Costachi (Iași, 1818) au la bază limba poetică a mitropolitului moldovean. În aceste condiții, putem afirma faptul că Sfântul mitropolit Dosoftei este părintele Liturghierului românesc.
De la text liturgic, la poezie românească
Având sprijinul spătarului Nicolae Milescu, Mitropolitul Dosoftei a primit de la Moscova un teasc tipografic. Printre primele cărți care au văzut lumina tiparului în românește se numără Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Cu 8.643 de versuri așezate în peste 500 de pagini, Psaltirea este o premieră în istoria literaturii române.
Iată cum vorbea, peste ani, Mitropolitul Veniamin Costachi – despre impactul Psaltirii: „Stihurile lui David, în vers românesc, desfătau auzul intelectualilor, tinerii școlari din așezămintele de cultură de la curțile domnești, mănăstiri și biserici, respirau graiul lui Dosoftei. Datorită frumuseții graiului, această carte lua drumul către toate ținuturile locuite de români. Spre acești mulți, talpa țării, pavăza și slava ei, își îndrepta el dragostea”. Mai târziu, George Călinescu, în Universul poeziei (1947) și în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), afirmă că „geniul poeziei lui Eminescu, Macedonski, Alecsandri, Arghezi și Blaga au la temelie versul mitropolitului Dosoftei, făuritorul stihologiei românești”.
La Iași, prin Sfântul Dosoftei își au începutul două mari tezaure ale poporului nostru: limba liturgică și versul românesc. Român, ierarh, poet, erudit, poliglot, patriot și martir pentru țară, Sfântul Dosoftei a liturghisit și a versificat în limba pe care a învățat-o din leagăn, mărturisind tuturor că putem vorbi cu Dumnezeu și în românește. (Articol semnat de Nicolae Pintilie și publicat pe doxologia.ro)
