În Sinaxarul Bisericii Ortodoxe se regăsesc mai mulți sfinți numiți Doctori fără de arginți. Biserica i-a numit „Sfinți doctori fără de arginți” pe fericiții, bineplăcuții lui Dumnezeu și făcătorii de minuni Cosma și Damian din Arabia (17 octombrie), Cosma și Damian din Asia Mică (1 noiembrie) Chir și Ioan (31 ianuarie), Talaleu (20 mai) Cosma și Damian din Roma, (1 iulie) Ermolae (26 iulie) Pantelimon (27 iulie), Anichit și Fotie (12 august) Diomid, (16 august) etc. Despre viața, minunile, vindecările și pătimirile lor găsim relatări în sinaxare. Din acestea citim că, după porunca Evangheliei, unii dintre acești mari sfinți au cutreierat orașele și satele, propovăduind pe Hristos și vindecând pe cei bolnavi. Din iubire fierbinte față de Dumnezeu și față de semeni, ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectând porunca Mântuitorului Hristos Care a spus: „În dar ați luat, în dar să dați” (Mt. 10, 8). Ca urmare a acestor minunate fapte, lumea i-a supranumit „doctori fără de arginți”.
Pentru credința puternică și smerenia lor adâncă, dar și pentru modul în care au înțeles, au trăit și au transpus în fapte învățătura evanghelică, Dumnezeu i-a învrednicit de darul de a face minuni. Cei ce-i întâlneau pe sfinții lui Dumnezeu se converteau la creștinism, primind și tămăduirea sufletului, alături de cea trupului.
Alături de tratamentul și îngrijirea medicală, Sfinții Doctori fără de arginți recomandau bolnavilor să se nevoiască în rugăciune și în pocăință. Pe lângă consultațiile medicale, feluritele vindecări și izgoniri de duhuri necurate, ei răspândeau mai ales învățătura lui Hristos și vegheau necontenit ca toți creștinii convertiți să calce drept, după cuvântul Evangheliei și să nu apostazieze. Această misiune le-a adus în cele din urmă și moarte martirică.
Din Viețile Sfinților aflăm că, atunci când săvârșeau tămăduiri, se adresau celor bolnavi: „Nu numai mâinile punem peste voi, căci cu puterea noastră nimic nu putem face. Toate le lucrează prin noi tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, în Care, de veți crede cu neîndoială, îndată veți fi sănătoși”.
Sfinții Doctori fără de arginți Chir și Ioan sunt cinstiți astăzi, la 31 ianuarie, în Biserica Ortodoxă- au învățat medicina în Alexandria și pentru că tămăduiau mulțimea „fără onorariu”, li se spunea „doctori tămăduitori fără arginți”. Ca niște buni creștini, ei arătau bolnavilor că de multe ori boala este pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele săvârșite. Mulți dintre cei tămăduiți primeau sfânta învățătură a Mântuitorului Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. În timpul împăratului Dioclețian (284-305), Sfântul Chir a fugit în Arabia și s-a călugărit acolo. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul săvârșirii minunilor, tămăduind bolile numai prin puterea cuvântului. Sfântul Ioan era din orașul Edesa (Mesopotamia) creștin și ofițer în armata romană. Auzind de minunile săvârșite de Sfântul Chir, l-a căutat în Arabia și a rămas cu el. Când Sfânta Muceniță Atanasia, împreună cu cele trei fiice ale ei au fost prinse, Sfinții Chir și Ioan au părăsit Arabia , au venit în orașul Canope (lângă Alexandria) și le-au încurajat în pătimire. Deși Teoctista nu avea decât 15 ani, Teodotia 13 și Eudoxia numai 11 ani, au primit cu bărbăție cununa muceniciei. În același fel au primit moarte mucenicească și Sfinții Chir și Ioan, plătind pentru faptul că le-au încurajat în pătimire pe Sfânta Muceniță Atanasia și fiicele ei. Creștinii luând trupurile lor, le-au îngropat cu cinste în Biserica „Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu”. După mai mulți ani, în timpul împăratului Teodosie cel Mic (408-450), Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (412-444), primind poruncă dumnezeiască, a luat moaștele Sfinților Chir și Ioan și le-a dus în satul Menuthis de lângă Canope, așezat chiar pe malul mării. Acolo se afla un templu în care era cinstită zeița Isis-Manuthis, considerată de păgâni ca tămăduitoare, ca și zeul Esrapis din Canope al cărui templu fusese dărâmat în anul 391, în vremea patriarhului Teofil. Pentru a stopa înflorirea templului păgân, Teofil zidise chiar lângă el o biserică închinată Sfinților Evangheliști. Patriarhul Chiril a pus în această biserică moaștele sfinților mucenici „doctori fără de arginți” Chir și Ioan. Astfel, cei care se închinau la idolul zeiței Isis-Menuthis au părăsit cu timpul templul păgân care s-a ruinat și au primit noua credință în Iisus Hristos, primind și sfântul botez.
Mare e în fața lui Dumnezeu medicul credincios, competent și iubitor de oameni
Printre învățăturile sale mântuitoare pe care ni le îmbie să ni le însușim și să le transpunem în fapte, Sfânta Scriptură face referire și la respectul pe care îl datorăm medicilor. Astfel, în cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah (cap. 38, 1) stă scris: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul”; „Și doctorului dă-i loc că și pe el l-a făcut Domnul și să nu se depărteze de la tine, căci și de el ai trebuință. Că este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Is. Sir. 38, 12-13).Este o misiune mare, de maximă importanță, nobilă și sfântă aceea de a fi medic, de a ajuta la menținerea vieții și la sporirea ei, de a alina durerea și de a tămădui suferința. Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre marii luminători ai Bisericii, numește medicina „artă”, care ni s-a dat de către Dumnezeu, spre ajutor, căci ea ajută, atât cât se poate, pe bolnavi:”Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă. Spre exemplu: agricultura ne-a fost dată întrucât cele ce cresc de la sine din pământ nu sunt îndeajuns pentru satisfacerea nevoilor noastre; apoi, arta țesutului, fiindcă purtarea îmbrăcămintei este necesară și pentru bună-cuviință și pentru apărarea de influența dăunătoare a aerului; și arhitectura (zidăria) la fel, și tot astfel și arta medicală. Deoarece corpul nostru, din cauza slăbiciunii lui, este supus la diferite influențe păgubitoare, parte venind din afară, parte născute dinăuntru, prin mâncăruri, și suferă, când din cauza abundenței, când din lipsă, de aceea ni s-a dat de către Dumnezeu, conducătorul vieții noastre întregi, arta medicală, ca un model pentru vindecarea sufletului, pentru ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos și să se adauge ceea ce este de nevoie. Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea și munca agriculturii, dacă am fi rămas în paradisul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea durerilor, dacă am fi rămas liberi de orice durere, așa cum ne era dat după creare, înainte de cădere”. (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Î. 55, R. I, PSB, vol. 18, p. 296-297).
Uriașa responsabilitate, greutatea misiei dar și cinstea și prețuirea de care se bucură cei care au răspuns chemării lui Dumnezeu pentru a îmbrățișa această artă au fost evocate succint de către același Sfânt Părinte: „Toți cei care vă îndeletniciți cu medicina știți că chemarea voastră înseamnă grija față de om. Și mi se pare că cel care pune știința aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora își poate închina omul râvna, și-a găsit judecata cuvenită și nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai prețios dintre toate, care este viața, îți vine greu să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poți reda cuiva sănătatea”. (Epistola 189, PSB, 12, p. 183).
În scrierile Spiritualității Ortodoxe mai vechi sau mai noi, ni se subliniază că este mare în fața lui Dumnezeu medicul credincios, fără de arginți, cu inimă primitoare și iubitor de oameni. Astfel, marelui Avvă și eremit egiptean Antonie cel Mare († 356) i s-a descoperit de la Dumnezeu în pustiu următorul lucru: „În oraș, există cineva asemenea ție, un medic care dăruiește din prisosul științei sale celor nevoiași și care cântă în fiecare zi Trisaghionul (cântarea „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte, miluiește-ne pe noi” -n.n.) împreună cu îngerii”. (Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, Trad. de Cristian Bădiliță, Edit. Polirom, Iași, 2007, p. 49).
