În 1983, fotoreporterul Gérard Gascuel a fost trimis să documenteze viața monahilor din Sfântul Munte, un loc în care nu mai fusese niciodată. În fața imaginii frapante a unui osuar, tânărul francez s-a confruntat pentru prima oară cu o întrebare esențială, „ce este cel mai important în viața mea?”

Din acel moment a început întoarcerea sa la Dumnezeu și convertirea la Ortodoxie.  După cum menționează într-o carte, în acea zi „a întâlnit moartea și un nou limbaj, cel al inimii”.

Tânărul Gérard se numește în prezent Ioan și este ieromonah la Schitul Sainte-Foy din Munții Cevennes, Franța, un loc retras și pitoresc.

Părintele Ioan a acordat Agenției de știri Basilica un interviu, în care se conturează povestea întoarcerii sale la Dumnezeu, dar și perspectiva sa asupra artei fotografice. Interviul va avea mai multe părți.

Viziunea ieromonahului francez clarifică întrebări pe care și le-ar putea pune unii artiști sau fotografi și conține sfaturi pe care, punându-le în practică, ar aduce o îmbunătățire în realizarea imaginilor.

Basilica.ro: Cum ați trecut de la reporter fotograf la viața monahală?

Pr. Ioan: Eu am devenit călugăr în 1983, pe când aveam 33 de ani. Înainte de a fi călugăr, eram jurnalist. Aveam pagină artistică în diferite ziare. Făceam articole despre spectacolele pariziene. Având o legitimaţie de presă, acest lucru îmi permitea să întâlnesc artiști dedicați: Dali, Béjart, Jean-Louis Barrault, Marcel Marceau, Olivier Messiaen… Am descoperit că artiștii își puneau întrebări esențiale: Ce este frumusețea? Ce este adevărul? Ce este dragostea? Cum să obții tonul corect? Gestul potrivit? Cum să realizezi dăruirea de sine? Cum să reciți același text în fiecare zi fără să te plictisești? Toate aceste întrebări mi se par importante. Am găsit răspunsurile în Biserica Ortodoxă.

În anii 1980, lucram în special pentru un ziar japonez, iar redactorul-șef mi-a cerut să fac un reportaj despre muntele Athos, despre care nu cunoșteam nimic. Ajung pe această insulă, care este aproape la capătul lumii, și mă las ghidat de providență. La cotitura unei cărări, descopăr ruinele unei mănăstiri românești. Intru în biserică, cobor în criptă și văd pe rafturi craniile călugărilor care au murit cu mulți ani în urmă. Confruntat pentru prima dată în viața mea cu această viziune macabră, mi-am spus: „Într-o zi voi muri!”

Înainte nu mă gândisem niciodată la asta. Nu pentru că mă credeam nemuritor, ci pentru că nu mă preocupa. Aveam o viață plăcută și bogată.

A apărut o întrebare: „Într-o zi voi muri, ce este cel mai important în viața mea?” Am răspuns: „Cel mai important lucru pentru mine sunt eu! Trebuie să devin eu”.

Nu mi-e rușine de răspunsul meu, dar trebuie să recunosc că astăzi ar fi ridicol dacă aș răspunde la fel. Dar la acea vreme, „trebuie să devin eu” îmi părea cel mai important lucru.

Munceam cu pasiune, întâlneam oameni dedicați, dar eu? Eu ce făceam? Eram bulversat. Ieșind din acel osuar, am întâlnit întâmplător un călugăr a cărui limbă nu o înțelegeam, greaca. I-am adresat o întrebare despre arta icoanei, iar el mă invită cu un gest în chilia lui.

Ca să-mi povestească despre icoane, el a început să cânte muzică bizantină. Nu înțelegeam cuvintele pe care mi le adresa, dar îi simțeam credința, respirația, bucuria, puterea, blândețea lui… Am înțeles totul!

Nu cuvintele, pentru că vorbea în greacă, ci duhul în care se împleteau moartea și învierea, suferința și bucuria, smerenia și măreția. Am descoperit limbajul inimii. Există un limbaj intelectual, rațional, care folosește sensul cuvintelor, dar există și un limbaj paradoxal, al inimii, cel pe care Hristos îl folosește în Evanghelii, în special în Fericiri.

Am devenit călugăr în câteva secunde, ca un fulger, o iluminare, o evidență. M-am întors la Paris. Am renunțat la slujbă, am părăsit familia și prietenii, am vândut totul.

M-am dus la Atena și am fost primit la Ortodoxie de Ieromonahul Gavriil în Biserica „Sfântul Nicolae” din Katopatissia, unde slujește astăzi nașul meu de călugărie, Părintele Nikos. Apoi m-am întors imediat în Athos și l-am căutat pe călugărul care mă convertise prin credința și cântecul lui. L-am căutat mai mult de un an. Nu l-am găsit niciodată, nimeni nu cunoștea chilia lui…

Am putut să-mi trăiesc angajamentul monahal la mănăstirea Stavronikita. Am plâns mult!

Părintele Paisie (canonizat ulterior), văzând suferința mea, m-a sfătuit să caut un călugăr bătrân, pe părintele Serafim, care locuia la mănăstirea Sfântul Sava din Țara Sfântă. Cu binecuvântarea egumenului Vasile, am plecat spre deșertul Iudeii. I-am cerut astfel părintelui Serafim să mă primească ca ucenic… dar aceasta este o altă poveste.

Basilica.ro: Ce ați preferat să fotografiați când erați în lume și ce preferați să fotografiați acum?

Pr. Ioan: Când eram în lume, îmi exersam profesia, eram fotograf de presă. Făceam reportaje despre lumea artistică, așa că am fotografiat mulți actori, pictori, muzicieni, dansatori, regizori, modele.

Când am devenit călugăr, am găsit răspunsurile la întrebările pe care și le puneau artiștii. Am descoperit icoanele, sacrul, am descoperit fața transfigurată de har.

Fotografia nu este o icoană. Icoana nu este un portret, ci chipul unei Prezențe. Am trecut în mod natural de la fotografie la icoană. Privirea monahului asupra creației a devenit o privire de copil. Angajamentul meu monahal a fost extinderea spirituală a profesiei mele de jurnalist.

Basilica.ro: Ați învățat ceva din experiența de fotograf care vă poate ajuta ca monah?

Pr. Ioan: Fotografia m-a învățat o mulțime de lucruri, de exemplu să privesc! Fotografia poate face invizibilul vizibil, poate fixa clipa.

De asemenea, îmi permite să exprim lucruri pe care cuvintele nu le pot spune, așa cum o schiță bună poate înlocui un discurs lung.

De exemplu, când Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul, Viața”, Pilat îl întreabă: „Ce este adevărul?” Hristos nu-i răspunde. Din fericire, pentru că dacă ar fi definit adevărul, l-ar fi închis într-o lege care ucide. Hristos spune: „Eu sunt Adevărul”, nu spune „Am adevărul”.

Adevărul este liber, se reînnoiește fără încetare în începuturi neîncetate. Este unic și multiplu. Prin cuvinte eu nu îl pot explica, o carte de o mie de pagini nu ar reuși să-l definească, dar cu șapte fotografii eu pot, nu să îl explic, ci să arăt că adevărul nu este definibil și că fiecare dintre formele sale este adevărată. Atenție, eu nu opun adevărul minciunii, care este condamnabilă.

Să luăm două exemple: fotografiez o ramură iarna, aceeași ramură o fotografiez cu mugurii ei primăvara, apoi cu frunzele ei, apoi cu florile ei în timpul verii, apoi cu fructele ei toamna, aceeași ramură o fotografiez apoi iarna următoare… sub seria celor șase fotografii scriu: „Care este adevărul?”.

Fiecare fotografie este adevărată, dar niciuna nu poate circumscrie adevărul. Ele sunt adevărate în momentul în care au fost surprinse, fiecare poate spune: „Sunt adevărată”, dar niciuna nu poate afirma: „Am adevărul”.

Dacă fac fotografie unei cruci în diferite perioade ale anului, cerul, copacii, natura sunt întotdeauna diferiți și unici. Prin fotografie pot arăta că fiecare moment este unic. Adevărurile efemere poartă limitele temporale ale realității fără a cuprinde plenitudinea Adevărului. Fiecare fotografie este adevărată, dar niciuna nu poate conține Adevărul în globalitatea lui. Adevărul lui Dumnezeu nu este din această lume.

Îmi amintesc o întâmplare care a avut loc la Mănăstirea Sfântul Sava, în deșertul Iudeii din Țara Sfântă. Sfântul Sava este o mănăstire fondată în secolul al V-lea, construită sub împăratul Iustinian, lângă Qumran.

Câțiva pelerini vin de la Paris pentru a adresa o întrebare Părintelui Serafim, starețul mănăstirii. Întrebarea era „Ce este Duhul?”. Bătrânul, după un lung moment de tăcere, răspunde: „Vântul bate, frunza se mișcă”, apoi îi părăsește pe oaspeți, lăsându-i cu propriile reflecții în fața unui pahar cu apă. Eu am asistat la scenă și a trebuit să-i calmez și să-i însoțesc pe pelerini, aceștia copleșindu-mă cu reproșuri.

Având mare afecțiune și respect față de stareț, am meditat asupra acestui răspuns insolit: „Vântul bate, frunza se mișcă”. I-am dat apoi o interpretare Părintelui Serafim care mi-a binecuvântat răspunsul, ceea ce nu înseamnă că este singurul răspuns posibil, ci că acesta i s-a părut rezonabil: „Vântul bate, frunza se mișcă”.

Această scurtă întâmplare ilustrează destul de bine întregul paradox al spiritualității. În primul rând, el este simplu, întrucât înțelepciunea nu aparține erudiților, ci permite să fie percepută de inima nevinovată care se deschide misterului a tot ceea ce trăiește; apoi el este universal, fiecare îl poate interpreta la nivelul său fără a pretinde că oferă un răspuns definitiv.

„Vântul bate, frunza se mișcă”. Dacă nu există frunza, noi nu putem vedea vântul. Dacă studiem frunza, nu vom înțelege niciodată vântul. Frunza este cea care face vântul vizibil, dar fără să-l poată reține vreodată.

Trebuie făcut un salt dincolo de aspectul frunzei pentru a simți vântul. Trebuie făcut un salt dincolo de vizibil pentru a presimți invizibilul. Nu știm de unde vine vântul, nici unde se duce. Frunza manifestă vântul fără a-l putea reține. Frunza docilă urmează dansul vântului, se lasă agitată de mișcare, putere, ritm, fără a pretinde vreodată că le posedă. Ea este o martoră, un mijloc care face invizibilul vizibil. Dacă nu am frunză, nu văd vântul; dacă studiez frunza, nu voi înțelege niciodată vântul.

Am putea citi, de asemenea, în frunză și vânt, unirea trupului cu sufletul. Corpul devine locul revelației în care, în apropiere intimă, are loc apariția eternității. Am putea totodată interpreta astfel: Prezența divină dezvăluie măreția Ei în toată creația, dar nicio formă nu poate cristaliza misterul suflării Duhului.

Suflarea iradiază din inima operei; opera este cea care face Duhul perceptibil. Este un nonsens să concepem natura ca un fapt static. Dacă ne limităm la formă, nu vom înțelege niciodată actul creator. Dacă negăm forma, negăm revelația subtilului.

Proximitatea creatului și a necreatului este cea care ne deschide spre plenitudine. Niciodată materia nu va penetra subtilul, dar materia poate deveni matricea subtilului prin rezonanță, sinergie, într-o cunoaștere din interior. Nu ne propunem să cucerim prin luptă pe Cel-cu-totul-altfel, ci deschizându-ne blândeții Sale într-o comuniune totală și reciprocă.

***

Ieromonahul-fotograf Ioan

Părintele Ioan (Gérard) Gascuel s-a născut în 1947, în Cévennes. La 20 de ani începe să studieze fotografia la Școala Louis Lumière din Paris. Devine fotoreporter pentru diferite ziare și fotograf de modă și publicitate.

Simultan, cercetează metamorfozele chipurilor umane și organizează expoziții personale de fotografie la Paris, în muzee din Franța și la festivaluri de peste hotare (Japonia, Canada, SUA).

În 1983, în urma unei călătorii în Sfântul Munte decide să devină monah. Este trimis la Mănăstirea Sf. Sava din Țara Sfântă, unde rămâne mai mulți ani.

În 1993, fondează o asociație a artiștilor creștini, iar în 1996, se retrage la Schitul Saint Foy și este hirotonit preot la Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Paris în 2006.

Este autorul mai multor albume de fotografie și redactorul unei reviste de artă sacră.

Foto credit (fotografie reprezentativă): Captură video AFP

*Agenţia de ştiri Basilica mulţumeşte diaconului Petre Florin pentru facilitarea interviului şi dlui Apintiliesei Ciprian pentru traducerea materialului.