Știința modernă propune demersul îndoielii sistematice. Este o premisă pentru câștigul în precizie în ceea ce privește rezultatul investigațiilor sale. Ne întrebăm atunci dacă îndoiala, opusă în mod antinomic credinței, structurează demersul științific, în ce măsură mai poate avea loc credința în interiorul demersului științific?
Pe de altă parte, în măsura în care viața eclesială este o manifestare prin excelență a credinței, în ce măsură îndoiala își găsește loc în interiorul manifestării teologice?
Teologia și știința reprezintă demersuri de cunoaștere distincte. Între cele două există însă și similarități, în pofida distincției calitative. Atât teologia ca viață în Hristos, cât și știința ca relaționare intelectuală cu lumea fenomenologică prin exercițiul rațiunii analitice, care se face interpretul instrumentelor de investigare, configurează un mediu de cercetare în vederea cunoașterii. Există însă, bineînțeles, o diferență fundamentală între „laboratorul eclesial”, liturgic, și cel științific. Cercetătorii întru cele ale Duhului lui Dumnezeu procedează diferit de cei întru cele ale materiei. În „laboratorul eclesial”, propriu vieții Bisericii, se experiază prin lucrarea harului dumnezeiesc viața cea întru Dumnezeu. De cealaltă parte, natura înconjurătoare se deschide privirii scrutătoare a omului, răspunzând conform paradigmei întrebărilor pe care omul i le adresează. Este limpede că în primul caz avem un rendez-vous cu Cineva (Dumnezeu manifest ca Prezență personală), în timp ce prin al doilea cunoaștem ceva (natură, lume, cosmos).
Fiind profund experimentale, atât viața teologică, cât și cercetarea științelor se conduc în virtutea unui crez asumat personal și au de-a face pe drumul lor cu manifestarea îndoielii. Evident, credință nu înseamnă neapărat același lucru în interiorul celor două demersuri. În ceea ce privește științele, există o primă și fundamentală credință (încredere) în caracterul rațional și inteligibil al lumii. Inteligibilitatea se exprimă prin capacitatea omului de a înțelege rațiunile lumii în care trăiește și pe care nu le-ar investiga dacă nu le-ar crede, chiar înaintea descoperirii lor, permeabile exercițiului gândirii sale. Charles Townes, laureat al Premiului Nobel, afirmă în acest sens: „Omul de știință are nevoie de credință atunci când se pune pe lucru, și de o credință încă și mai mare pentru a duce la bun sfârșit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se angajeze personal în a crede că există o ordine în univers și că spiritul uman, și în fapt propriul său spirit, e capabil să înțeleagă această ordine. Fără această credință nu ar fi existat nici un interes să încerci să înțelegi o lume presupus dezordonată și incomprehensibilă. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstițiilor, când omul gândea că forțe capricioase manipulează universul său” (Charles Townes, La convergence entre la Science et la Religion, în vol. Science et quÄ™te de sens (sous la direction de Jean Staune), ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2005, p. 160).
Distincție nu înseamnă incompatibilitate
Charles Townes remarcă deopotrivă un alt aspect al credinței manifeste în demersul științific: există o realitate unică și obiectivă care se manifestă printr-o ordine accesibilă înțelegerii tuturor. El amintește în acest sens butada lui Einstein, gravată în holul Universității din Princeton: „Dumnezeu este subtil, însă nu malițios”. Omul de știință exercită încrederea în capacitatea rațiunii umane de a penetra prin înțelegere structura lumii în toată profunzimea și complexitatea ei de manifestare. Este o încredere care în viziunea lui Einstein acoperă ceea ce, în cheie de lectură strict științifică, nu va fi înțeles niciodată (Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativității pe înțelesul tuturor, Ed. Humanitas, București, 1996, pp. 100-101). O altă formă de credință pare a se manifesta la oamenii de știință prin intermediul paradigmei în interiorul căreia își dezvoltă căutările. Inserarea lor într-o anume viziune asupra lumii scapă demersului strict științific. Ea intră în orizontul mai larg al unei structuri dobândite prin educație și prin cultură și se exprimă printr-un anume mod de așteptare în privința răspunsurilor pe care le pot obține. Deopotrivă, această viziu-ne face manifestă, în planul strict al competenței științifice, încrederea omului de știință în veridicitatea lucrărilor predecesorilor sau colegilor săi, lucrări care se configurează ca formă de cultură, fie ea și de tip științific, prin care cercetătorul își bazează propriul demers.
Credința nu aparține deci numai spațiului teologiei, ci și celui al științei, cu mențiunea distincției între credința în Dumnezeu, experiență de participare la realitatea harului dumnezeiesc, și credința manifestată sub formă de încredere în raționalitatea lumii, în competențe, prejudecăți sau intuiții, și pe care o observăm în contextul investigării științifice actuale. Distincție nu înseamnă însă (în mod necesar) incompatibilitate, o afirmă în sens larg toată problematica dialogului teologie-știință contemporan. În timp ce îi este natural teologului să creadă în Cel care îl cheamă către El, omul de știință crede în raționalitatea care i se poate dezvălui prin intermediul exercițiului rațiunii și fără de care nu ar exista știință. Dacă însă omul de știință alege deseori a se opri aici, omul credinței vede în lectura acestei raționalități a lumii, precum și în existența conștiinței umane în univers ca lector al raționalității, acea urmă rațională a dumnezeiescului Creator care a dorit să se lase întâlnit (și) prin intermediul lucrului mâinilor sale.
Răspunsul științei la îndoială
Teologia și știința ne apar a fi două moduri distincte, întărite de exercițiul unei credințe, cu competențe specifice în planul cunoașterii, prin care omul își poate întâmpina propriile îndoieli. Realist vorbind, cine nu se întâlnește în decursul vieții sale, repetat, cu problematica îndoielii? Unii văd în exercițiul științei calea prin excelență care face trecerea de la îndoială la certitudine (A. Migdal, De la îndoială la certitudine, Ed. Politică, București, 1989). În sens larg, ne îndoim pentru că nu suntem siguri de înțelegerea noastră, de drumul pe care trebuie să apucăm, de explicațiile care ni se dau. Îndoiala, cu toată criza pe care o manifestăm, ne ajută însă să avansăm, să stăruim, să căutăm. Răspunsul științei la îndoială pare a fi acel tip de certitudine manifest într-un registru al obiectivității obținute cu prețul simplificării privirii pe care o adresăm realității, în timp ce răspunsul teologiei se plasează mai curând în aria subiectivă a interiorității noastre, manifest printr-o încredințare lăuntrică nedespărțită de demersul credinței. Îndoială și credință versus îndoială și certitudine?
Pe drumul Bisericii, pe drumul credinței, nu auzim vorbindu-se oare de Toma „necredinciosul” sau de Petru „puțin-credinciosul”? Personal, aș săruta mâinile aceluia care au atins rănile lui Hristos. Ne-a venit atâta folos în a înțelege cum așteaptă Domnul să ne atingem de El cu mâinile neșovăielnice ale credinței care vine prin mărturia Bisericii (ce era comunitatea Apostolilor mărtu-risind lui Toma, dacă nu Biserica primară?). Iar când auzim pe Hristos reproșându-i lui Petru care se apropia de El călcând pe apele învolburate: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, ne minunăm: „puțin credincios” poate fi oare un astfel de atlet al lui Hristos care sfidează legile gravitației cu puterea lui Dumnezeu din dorul de a se apropia de El?
Acestea nu sunt însă reproșuri, în virtutea unei lipse de răbdare din partea lui Dumnezeu pentru oameni, ci iconomia lui Dumnezeu manifestă, ocrotitoare, dându-ne repere fundamentale pentru viețile noastre. Drumul teologic al creșterii duhovnicești este cel al descoperirii propriului păcat. „Prin cea dureroasă pocăință se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieții dumnezeiești. […] În starea unui astfel de har, omul cu toată ființa sa trăiește realitățile lumii dumnezeiești și le contemplă ca pe niște lucruri vădite” (Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclătită, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, pp. 263-264). Îndoiala din demersul credinței o rezolvă deci harul dumnezeiesc care ne poartă către „vădit”-ul Tainei. Iar șovăielile personale se rezolvă întru trăirea dimensiunii comunitare, întrucât „aflați în drum spre iubire, fiii și membrii Bisericii luați izolat pot șovăi, pot cădea și chiar comite încălcări grave, dar, în adâncul ei, Biserica cunoaște prin Duhul Sfânt adevărata iubire a lui Hristos” (Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.p. 93-94). Trebuie însă efort duhovnicesc pentru că „nici o școală, fie ea școală de teologie, nici o carte, nici măcar Sfânta Scriptură, nu sunt de ajuns, fără o extremă încordare a întregii noastre ființe în rugăciunea curată, pentru a-l duce pe om la certitudinea lăuntrică că a fost auzit de Dumnezeu și primit în Veșnicia Lui” (ibidem, pp. 121-122). Ca și în știință, drumul este de la îndoială la certitudine. Certitudinea vine însă aici din împărtășirea din prezența lui Dumnezeu. (Articol realizat de Pr. Răzvan Andrei Ionescu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 12 mai 2013)
