Faptul că adesea Hristos le vorbește unora dintre ascultătorii săi în pilde, iar altora lămurit reprezintă pentru predicatorul din toate timpurile un îndemn de discernere a voinței și calității duhovnicești a auditoriului.
Vorbirea în pilde înseamnă respectul pe care propovăduitorul trebuie să îl aibă în fața libertății de alegere a celui care ascultă: „Dacă ar avea cineva îndrăzneală să-i zică Lui: Dar ce este aceasta, o, Stăpâne, Tu, Care singur ești lumina tuturor celor care zac în întunericul necunoștinței, lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, acum îi luminezi numai pe cei care sunt aleși drept ucenici ai tăi, iar celorlalți le vorbești acoperit, ca să nu priceapă și să nu fie luminați? Da, zice, fiindcă a voit să zidească în această lume numai pe om, o ființă cu voie liberă, dar a venit în lume nu ca să nimicească, distrugând, ci ca să mântuiască făptura mâinilor Sale”. Parafrazând cuvintele Mântuitorului, Sfântul Grigorie Palama insistă asupra libertății pe care Dumnezeu o respectă omului. Vorbirea în pilde îi protejează pe cei mai puțin doritori de împărtășirea de harul dumnezeiesc de un contact abrupt cu învățătura dumnezeiască. Hristos nu aduce sentințe definitive aplicabile celor cu o anumită reticență inițială la cuvântul Său, ci pune în prim-plan Revelația și timpul împlinirii poruncilor – „vara împlinirii și rodirii cuvântului”, tocmai pentru a oferi tuturor, la nivelul real de percepție, hrana cea mai potrivită: „pentru aceasta, nu voi atrage la Mine pe nimeni cu forța, ci socotesc că este drept ca numai pe cei vrednici, care voiesc din liberă alegere să fie luminați, și pe cei care însetează și caută să și lucreze cu fapta cunoștința cea mântuitoare”.
Asumarea cuvântului prin credință și asceză
Predica palamită capătă sensul cel mai potrivit în ansamblul întregii teologii a Sfântului Grigorie. Nu putem disocia teologia sa de expunerea acestei teologii într-o manieră pastorală. În acest sens, Sfântul Grigorie accentuează foarte mult faptul că învățătura lui Dumnezeu poate fi accesibilă tuturor, dar este intransigent atunci când este vorba de modalitatea în care primitorii învățăturii o aplică. Darul Duhului este pentru toți, însă nivelele de acceptare sunt diferite, de aceea, Sfântul Grigorie Palama este foarte atent atunci când le subliniază. Capacitatea de acceptare și de punere în lucrare a Revelației nu este potențată, așa cum am văzut în nenumărate rânduri, de achiziții intelectuale sau de abilități retorico-filosofice, ci de primirea și asumarea cuvântului prin credință și asceză. În Omilia a 26-a, Sfântul Grigorie ne oferă încă o explicație în acest sens: „Dacă astfel, cuvântul învățăturii Duhului își are rațiunea în chipul seminței, urmează că vara coacerii acestei semințe se tâlcuiește cu desăvârșire prin credință, ceea ce Mântuitorul iarăși arată lămurit despre mulțimea oamenilor care vor veni la credința întru El, zicând ucenicilor Săi: „Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roadă spre viața veșnică” (Ioan 4, 35-36 ). Căci după cum sub căldura soarelui sensibil spicele de grâu se usucă și sunt pregătite pentru seceriș și pentru adunat când nu mai au nici o umezeală, la fel și soarele dreptății, venind în trup pe pământ, a făcut prin puterea Lui ca sufletele oamenilor să se albească și să se curățească, schimbându-le gândirea pervertită dintr-o viață împătimită, plină de căderi, și întorcându-le din calea pierzaniei, pregătindu-le astfel pentru secerișul duhovnicesc, ca să fie tăiate mai desăvârșit de la faptele necinstirii de Dumnezeu și ale necredinței și să fie adunate prin credința cea adevărată la viața veșnică”.
Lucrare vie a poruncilor
Vara cea plină de lucrare duhovnicească devine perioada celor mai mari transformări din viața omului care se deschide cuvântului propovăduirii. Cel ce se deschide cuvântului harului devine din ce în ce mai capabil să lucreze sămânța pe care a primit-o prin propovăduire: „Dacă fiecare dintre noi, fraților, ar părăsi grijile care îl țin legat de cele de jos și-i pricinuiesc multe suferințe și osteneli pentru acestea, și și-ar pleca urechile și s-ar supune învățăturii Duhului Sfânt, cu întâietate ar fi lăudat de către Domnul, Care nu încuviințează grija de multe a Martei, cu toate că osteneala acesteia era pentru El. Maria însă, spune Evanghelia, stând așezată lângă El și ascultând cuvântul învățăturii Lui, s-a învrednicit de partea cea bună”. Sfântul Grigorie Palama îndeamnă mereu la o lucrare vie a poruncilor și la o asimilare a Revelației plină de conștiința relației vii și personale cu Dumnezeu: „Chiar cunoașterea lui Dumnezeu, Cel Care a zidit toate acestea, nu poate fi utilă, dacă este singură: „Ce folos putem avea noi din (cunoașterea) dogmelor, dacă nu ducem o viață plăcută (lui Dumnezeu), viața pe care Domnul a sădit-o pe pământ când a venit?”. Ioan, Teologul cel cu Gura de Aur, spune aceasta. Mai mult, nu numai că nu este nici un folos în această înțelepciune, dar ea cauzează și mare vătămare; și cei despre care mi-ai spus că ți-au ținut aceste discursuri pe care mi le-ai prezentat sunt și ei de asemenea vătămați. Ce spune de fapt „cel care nu a venit întru înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână deșartă/ zadarnică taina Crucii” (I Cor. 1, 17, 2, 1), „cel care nu vorbește cu cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești” (I Cor. 2, 4), „cel care nu știe altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Cor. 2, 2). Ce scrie acesta corintenilor? „Cunoștința semețește”. Vezi? Culmea răului, nelegiuirea cea mai proprie diavolului, orgoliul, se naște din cunoaștere. Cum este așadar posibil ca orice patimă să provină din ignoranță? Cunoașterea curățește sufletul? Pavel zice: „Cunoașterea semețește, iar iubirea zidește”. Vezi că există o cunoaștere care este lipsită de dragoste și care nu curățește deloc sufletul, ci îl ucide; căci dragostea este capul, rădăcina și „trupul” a toată virtutea. De ce cunoașterea care nu zidește nimic bun (căci a zidi este propriu dragostei), de ce această cunoaștere ne-ar permite să fim după chipul Celui Care este binele? Și totuși, acest aspect al cunoașterii despre care apostolul zice că „semețește”, aparține domeniului credinței și nu domeniului firii (create). Iar dacă această cunoaștere „semețește”, cu atât mai mult va umple de mândrie cunoașterea despre care vorbim. Căci este naturală și e proprie „omului cel vechi””.
Vezi că există o cunoaștere care este lipsită de dragoste și care nu curățește deloc sufletul, ci îl ucide; căci dragostea este capul, rădăcina și „trupul” a toată virtutea. De ce cunoașterea care nu zidește nimic bun (căci a zidi este propriu dragostei), de ce această cunoaștere ne-ar permite să fim după chipul Celui Care este binele? Și totuși, acest aspect al cunoașterii despre care apostolul zice că „semețește” aparține domeniului credinței și nu domeniului firii (create).” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 11 decembrie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)