În Biserică, în general, și în monahism, în special, se vorbește mult despre ascultare. Cultura seculară socotește ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalității cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relațiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socotește că este firesc ca într-o instituție să funcționeze o ierarhie, și cei aflați pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcționează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbește și despre ascultarea copiilor de părinți, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.
Reflecțiile mele au în vedere ascultarea omului de Dumnezeu. Vorbim mult despre această ascultare, dar sunt puțini cei care se străduiesc să se așeze în ea și care adâncesc motivațiile, semnificațiile și finalitatea acestei ascultări pentru ei înșiși. Subiectul este cu atât mai actual, cu cât duhul lumii, care exercită presiuni continue și puternice asupra noastră, a tuturor, este contrar ascultării omului de Dumnezeu și îndeamnă la asumarea unei autonomii ce se plasează la antipodul ascultării.
Ascultarea de Dumnezeu ca rămânere în voia Creatorului
Ascultarea despre care vorbește Biserica nu este asimilată ascultării ierarhice impuse de un sistem sau altul și nici ascultării cerute de convenții private sau obștești seculare, ci este ascultarea omului de Dumnezeu. De fapt, ascultarea de Dumnezeu este singura ascultare legitimă, pentru că se întemeiază pe adevărul creației. Când vorbim despre problemele omului, primul reper în funcție de care trebuie să le evaluăm, să le analizăm și să le dăm soluții este faptul însuși al creației. Omul a fost creat conform unui proiect care nu-i aparține lui, ci Creatorului său. Voia lui Dumnezeu este cea care a pus în om o cale de urmat și o finalitate. Ca orice creator care, făcând un lucru, pune în el, din voie proprie, rostul lucrului respectiv. Primul argument în favoarea ascultării omului de Dumnezeu este, așadar, acela de a rămâne în voia Creatorului, de a parcurge drumul vieții conform cu sensurile pe care Dumnezeu le-a pus în făptura Sa.
Desigur, pentru aceasta, omul trebuie să accepte că este creat, că este făptura lui Dumnezeu, aceasta fiind premisa fundamentală pentru a se așeza apoi în ascultare de voia Făcătorului Său și a trăi conform cu voia lui Dumnezeu Creatorul. În al doilea rând, omul trebuie să înțeleagă adevărul după care natura sa de ființă creată presupune dependența continuă față de Creator. Această legătură continuă se realizează prin rămânerea în voia lui Dumnezeu, în cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultare.
Căderea prin neascultarea primului Adam și restaurarea prin ascultarea Noului Adam
Să ne amintim istoria primilor oameni, Adam și Eva, în care regăsim chipul așezării inițiale a omului în ascultare față de Dumnezeu, precum și căderea omului, prin neascultare, din relația duhovnicească cu Dumnezeu. Neascultarea presupune emancipare, separare, răzvrătire, autonomizare și altele asemenea. Acestea echivalează cu ieșirea omului din voia lui Dumnezeu. El a fost făcut să trăiască cu Dumnezeu, să se hrănească din Dumnezeu și, odată separat de Dumnezeu, moare. Realitatea răzvrătirii și a rătăcirii oamenilor de Dumnezeu este prezentă în chemările insistente ale proorocilor Vechiului Testament adresate poporului lui Dumnezeu: Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră! Ziceți: Iată venim la Tine, că Tu ești Domnul Dumnezeul nostru (Ieremia 3, 22).
Neascultarea lui Adam aduce cu sine căderea din relația cu Dumnezeu și pervertirea firii omenești. Toți oamenii vor moșteni această fire căzută, afectată de separarea de Dumnezeu prin neascultare. Ridicarea oamenilor din starea de neascultare va fi săvârșită de către Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său în lume. Importanța ascultării ca element esențial pentru recuperarea și rămânerea în relație cu Dumnezeu este subliniată în viața și învățătura Mântuitorului Hristos. M-am pogorât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine (Ioan 6, 38). Fiul lui Dumnezeu întrupat rămâne continuu în ascultare față de Tatăl, restaurând relația de ascultare a omului față de Dumnezeu. Ascultarea Lui este desăvârșită. Nu face nimic din proprie inițiativă, ci în toate împlinește voia lui Dumnezeu Tatăl. Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Ascultarea Mântuitorului Hristos este totală: S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8).
Mântuitorul Hristos restaurează în felul acesta firea omenească, readucând neamul omenesc la ascultare. De aceea este numit de Sfântul Apostol Pavel Noul Adam. De altfel, Sfântul Pavel descrie această paralelă în cuvinte extrem de limpezi: Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți (Rom. 5, 19).
Ascultarea în Biserică este calea recuperării ascultării față de Dumnezeu
În tradiția Bisericii, exercițiul ascultării s-a păstrat foarte bine în monahism. Monahul merge la mănăstire pentru a urma calea lui Hristos, adică pentru a se lepăda de voia proprie și pentru a face ascultare necondiționată de starețul său, care îi este și părintele duhovnicesc. În relația dintre monahul ascultător și părintele duhovnicesc se recapitulează relația dintre Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Tatăl. Monahul, ca fiu duhovnicesc, se așază în postura Fiului lui Dumnezeu, iar părintele duhovnicesc, în postura lui Dumnezeu Tatăl. Exercițiul de ascultare ce se lucrează în această relație are drept finalitate aducerea monahului în ascultare față de Dumnezeu, așezarea desăvârșită în voia lui Dumnezeu. Ascultarea monahului are drept prim obiectiv tăierea voii, adică lepădarea de voia proprie, care este pervertită de păcat. În felul acesta, omul face exercițiul lepădării de voia sa și al viețuirii după voia lui Dumnezeu.
Ascultarea sau supunerea credincioșilor față de preot sau față de episcop, față de duhovnic este ascultare și supunere față de Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l știe și cei chemați să facă ascultare, dar și cei de care se face ascultare. Aceștia din urmă, fie că este preotul sau duhovnicul, sau starețul, sau episcopul, sunt chemați să se așeze în postura care trimite la Dumnezeu însuși, să-și mențină trează conștiința că ascultarea și supunerea față de dânșii sunt ascultare și supunere față de Dumnezeu. În consecință, trebuie să se străduiască, după putință, ca expresia voii lor să se apropie de cea dumnezeiască, să nu fie dominată de duh omenesc, lumesc, pătimaș.
Plecarea capetelor, la care preotul cheamă frecvent poporul din biserică în timpul slujbelor, este semn al supunerii față de Dumnezeu, al ascultării de el. În rugăciunea pe care preotul o rostește în taină imediat ce zice „Capetele voastre Domnului să le plecați!”, se face pomenire faptului că credincioșii sunt chemați să-și plece capetele lui Dumnezeu, și nu oamenilor: Însuți, Stăpâne, caută din cer spre cei ce și-au plecat Ție capetele lor; că nu le-au plecat trupului și sângelui, ci Ție, înfricoșătorului Dumnezeu (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).
Sfintele Scripturi vorbesc și despre ascultarea cu care sunt datori copiii față de părinți. Dar dau acestei ascultări tot un temei teologic, adică o raportează la Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate (Ef. 6, 1), căci aceasta este bine-plăcut Domnului (Col. 3, 20). Ascultarea copiilor de părinți este un reflex al ascultării oamenilor de Dumnezeu, ca fii ai Lui. Același fundament teologic dau Sfintele Scripturi și ascultării slujitorilor față de stăpâni: Slugilor, ascultați de stăpânii voștri cei după trup, cu frică și cu cutremur, întru curăția inimii voastre, ca și de Hristos (Ef. 6, 5). În toate trebuie să se regăsească reflexul ascultării de Dumnezeu.
Pentru a accepta mai ușor să intrăm în ascultarea de Dumnezeu, trebuie să ne luptăm să nu-L asemănăm pe Dumnezeu cu oamenii, nici voia Lui cu cea a oamenilor și nici poruncile Lui cu poruncile oamenilor. Din păcate, experiența negativă a ascultării de oameni, de stăpânitorii acestui veac, care exploatează faptul ascultării, impunându-și voia lor în folos propriu, a creat mentalitatea și reflexul conform cărora ascultarea înseamnă pierderea libertății. Or, ascultarea de Dumnezeu înseamnă tocmai dobândirea libertății. Pierderea libertății este rămânerea în voia oamenilor sau în voia proprie. (Articol apărut sub semnătura Pr. Prof. Constantin Coman și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 11 martie 2013)
