De la vechiul Adam la Noul Adam

În Biserică, în general, și în monahism, în special, se vorbește mult despre ascultare. Cultura seculară socotește ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalității cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relațiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socotește că este firesc ca într-o instituție să funcționeze o ierarhie, și cei aflați pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcționează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbește și despre ascultarea copiilor de părinți, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.

Reflecțiile mele au în vedere ascul­ta­rea omului de Dum­nezeu. Vor­bim mult des­pre această ascultare, dar sunt puțini cei care se strădu­iesc să se așeze în ea și care a­dân­cesc motivațiile, semni­fi­ca­ți­ile și finalitatea acestei ascul­tări pentru ei înșiși. Subiectul es­te cu atât mai actual, cu cât du­hul lumii, care exercită pre­si­uni continue și puternice a­su­pra noastră, a tuturor, este contrar ascultării omului de Dum­nezeu și îndeamnă la asumarea u­nei autonomii ce se plasează la antipodul ascultării.

Ascultarea de Dumnezeu ca rămânere în voia Creatorului

Ascultarea despre care vor­beș­te Biserica nu este asimila­tă ascultării ierarhice impuse de un sistem sau altul și nici as­cultării cerute de convenții pri­vate sau obștești seculare, ci es­te ascultarea omului de Dum­­n­ezeu. De fapt, ascultarea de Dumnezeu este singura as­cul­tare legitimă, pentru că se în­temeiază pe adevărul crea­ției. Când vorbim despre pro­ble­­mele omului, primul reper în funcție de care trebuie să le e­valuăm, să le analizăm și să le dăm soluții este faptul însuși al creației. Omul a fost creat con­form unui proiect care nu-i a­parține lui, ci Creatorului său. Vo­ia lui Dumnezeu este cea ca­re a pus în om o cale de urmat și o finalitate. Ca orice creator ca­re, făcând un lucru, pune în el, din voie proprie, rostul lu­cru­­lui respectiv. Primul argument în favoarea ascultării o­mu­lui de Dumnezeu este, a­șa­dar, acela de a rămâne în voia Cre­atorului, de a parcurge drumul vieții conform cu sensurile pe care Dumnezeu le-a pus în făp­tura Sa.

Desigur, pentru aceasta, o­mul trebuie să accepte că este cre­at, că este făptura lui Dum­nezeu, aceasta fiind premisa fun­damentală pentru a se așe­za apoi în ascultare de voia Fă­­cătorului Său și a trăi conform cu voia lui Dumnezeu Cre­a­torul. În al doilea rând, o­mul trebuie să înțeleagă a­de­vă­rul după care natura sa de fi­in­ță creată presupune dependența continuă față de Creator. A­ceastă legătură continuă se re­alizează prin rămânerea în voia lui Dumnezeu, în cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultare.

Căderea prin neascultarea primului Adam și restaurarea prin ascultarea Noului Adam

Să ne amintim istoria primi­lor oameni, Adam și Eva, în ca­re regăsim chipul așezării ini­ți­a­le a omului în ascultare față de Dumnezeu, precum și că­de­rea omului, prin neascultare, din relația duhovnicească cu Dum­nezeu. Neascultarea pre­su­­pune emancipare, separare, răz­­vrătire, autonomizare și al­te­­le asemenea. Acestea echi­va­lea­ză cu ieșirea omului din voia lui Dumnezeu. El a fost făcut să trăiască cu Dumnezeu, să se hră­nească din Dumnezeu și, o­dată separat de Dumnezeu, moa­re. Realitatea răzvrătirii și a rătăcirii oamenilor de Dum­nezeu este prezentă în che­mă­ri­le insistente ale proorocilor Ve­chiului Testament adresate poporului lui Dumnezeu: În­toar­ceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voas­tră! Ziceți: Iată venim la Ti­n­e, că Tu ești Domnul Dum­nezeul nostru (Ieremia 3, 22).

Neascultarea lui Adam a­du­ce cu sine căderea din relația cu Dumnezeu și pervertirea firii o­me­nești. Toți oamenii vor moș­teni această fire căzută, afecta­tă de separarea de Dumnezeu prin neascultare. Ridicarea oa­me­nilor din starea de neascu­l­ta­re va fi săvârșită de către Dum­nezeu prin trimiterea Fiu­lui Său în lume. Importanța as­cul­tării ca element esențial pen­tru recuperarea și rămâ­ne­rea în relație cu Dumnezeu este su­bliniată în viața și în­vă­ță­tu­ra Mântuitorului Hristos. M-am po­gorât din cer nu ca să fac vo­ia mea, ci voia Celui ce M-a tri­mis pe Mine (Ioan 6, 38). Fiul lui Dumnezeu întrupat ră­mâ­ne continuu în ascultare fa­ță de Tatăl, restaurând relația de ascultare a omului față de Dum­nezeu. Ascultarea Lui este de­săvârșită. Nu face nimic din pro­prie inițiativă, ci în toate îm­plinește voia lui Dumnezeu Ta­tăl. Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Ascultarea Mân­tuitorului Hristos este to­ta­­lă: S-a smerit pe Sine, ascul­tă­tor făcându-Se până la moar­te, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8).

Mântuitorul Hristos restau­rea­­ză în felul acesta firea ome­neas­c­ă, readucând neamul o­me­­nesc la ascultare. De aceea es­te numit de Sfântul Apostol Pa­vel Noul Adam. De altfel, Sfântul Pa­vel descrie această paralelă în cuvinte extrem de limpezi: Căci precum prin neascultarea u­nui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea u­nuia se vor face drepți cei mulți (Rom. 5, 19).

Ascultarea în Biserică este ca­lea recuperării ascultării fa­ță de Dumnezeu

În tradiția Bisericii, exer­ci­țiul ascultării s-a păstrat foarte bi­ne în monahism. Monahul mer­ge la mănăstire pentru a ur­ma calea lui Hristos, adică pen­tru a se lepăda de voia proprie și pentru a face ascultare ne­condiționată de starețul său, ca­re îi este și părintele du­hov­ni­cesc. În relația dintre mona­hul ascultător și părintele du­hov­nicesc se recapitulează re­la­ția dintre Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Tatăl. Monahul, ca fiu duhovnicesc, se așază în pos­tura Fiului lui Dumnezeu, iar părintele duhovnicesc, în pos­­tura lui Dumnezeu Tatăl. E­xercițiul de ascultare ce se lu­cre­a­ză în această relație are drept finalitate aducerea mo­na­­hului în ascultare față de Dum­nezeu, așezarea desă­vâr­­și­tă în voia lui Dumnezeu. As­cul­ta­rea monahului are drept prim obiectiv tăierea voii, adică le­pădarea de voia proprie, care es­te pervertită de păcat. În fe­lul acesta, omul face exercițiul le­pădării de voia sa și al vie­țu­i­rii după voia lui Dumnezeu.

Ascultarea sau supunerea cre­­dincioșilor față de preot sau fa­ță de episcop, față de du­hov­nic este ascultare și su­punere fa­ț­ă de Dumnezeu. Acest lucru tre­buie să-l știe și cei chemați să facă ascultare, dar și cei de ca­re se face ascultare. Aceștia din urmă, fie că este preotul sau duhovnicul, sau starețul, sau episcopul, sunt chemați să se așeze în postura care trimite la Dumnezeu însuși, să-și men­ți­nă trează conștiința că ascul­ta­­rea și supunerea față de dân­șii sunt ascultare și supunere fa­ță de Dumnezeu. În conse­cin­ță, trebuie să se străduiască, du­p­ă putință, ca expresia voii lor să se apropie de cea dumne­ze­iască, să nu fie dominată de duh omenesc, lumesc, pătimaș.

Plecarea capetelor, la care pre­­otul cheamă frecvent po­po­rul din biserică în timpul slujbelor, es­te semn al supunerii față de Dum­nezeu, al ascultării de el. În rugăciunea pe care preotul o ros­tește în taină imediat ce zice „Ca­petele voastre Domnului să le plecați!”, se face pomenire fap­tului că credincioșii sunt che­mați să-și plece capetele lui Dum­nezeu, și nu oamenilor: În­suți, Stăpâne, caută din cer spre cei ce și-au plecat Ție ca­pe­te­le lor; că nu le-au plecat tru­pu­lui și sângelui, ci Ție, în­fri­co­șă­torului Dumnezeu (Litur­ghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Sfintele Scripturi vorbesc și des­pre ascultarea cu care sunt da­tori copiii față de părinți. Dar dau acestei ascultări tot un temei teologic, adică o ra­por­­tează la Dumnezeu. Iată ce spu­ne Sfântul Apostol Pavel: Co­pii, ascultați pe părinții voș­tri în Domnul că aceasta este cu dreptate (Ef. 6, 1), căci a­ceas­ta este bine-plăcut Dom­nului (Col. 3, 20). Ascultarea co­piilor de părinți este un reflex al ascultării oamenilor de Dum­nezeu, ca fii ai Lui. Ace­lași fun­dament teologic dau Sfin­te­le Scripturi și ascultării sluji­to­ri­­lor față de stăpâni: Slugilor, as­cultați de stăpânii voștri cei du­pă trup, cu frică și cu cu­tre­mur, întru curăția ini­mii voastre, ca și de Hristos (Ef. 6, 5). În toate trebuie să se re­găsească re­flexul ascultării de Dum­nezeu.

Pentru a accepta mai ușor să in­trăm în ascultarea de Dum­nezeu, trebuie să ne luptăm să nu-L asemănăm pe Dumnezeu cu oamenii, nici voia Lui cu cea a oamenilor și nici poruncile Lui cu poruncile oamenilor. Din pă­ca­te, experiența negati­vă a as­cul­tării de oameni, de stă­pâ­ni­torii acestui veac, care ex­ploa­tea­ză faptul ascultării, im­pu­nân­du-și voia lor în folos pro­priu, a creat mentalitatea și re­fle­xul conform cărora ascul­ta­rea înseamnă pierderea li­ber­­tății. Or, ascultarea de Dum­nezeu înseamnă tocmai do­bân­direa libertății. Pier­d­e­rea liber­tă­ții este rămânerea în voia oamenilor sau în voia proprie. (Articol apărut sub semnătura Pr. Prof. Constantin Coman și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 11 martie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente