Aceasta gândea, aceasta judeca, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească și să se lățească.
Voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, a dovedit în fiecare dintre gesturile sale iubirea de neam și cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemați să o săvârșească în sfintele altare, alături de oșteni și de poporul întreg, era un scop fundamental, era o rațiune a existenței sale, așa cum ne dă mărturie cuvântul rostit la îngroparea sa:
„Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ștefan Vodă spre întărirea Legii ce vom zice? Că nu da somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare. Aceasta gândea, aceasta judeca, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească și să se lățească…. Însă ce ne trebuie atâtea cuvinte, ca și când ar fi vreo îndoială asupra credinței lui, cu care s-a adăpat din curatele și neamestecatele izvoare a preavoslavnicei Biserici din copilăria lui? Și nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut-o sminti, ci au rămas întărit pe piatra care este Hristos, pe a Cărui cruce de-a pururi îmbrățișată, la pieptul lui ținând viața sa Lui au închinat-o, nădejde neîncetată printr-însul la Părintele veacurilor având, prin Care pe toți vrăjmașii săi au biruit, au înfrânt, au surpat”.
„Și cu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atât silința lui era aprinsă și de-a pururea căuta orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemână să n-o lase în deșert să treacă”.
(Drd. Eduard Traian Popescu, Ștefan cel Mare și Sfânt sau lumina vie a unei lumi apuse, în „Porunca iubirii”, nr. 2, 2004, p. 28)
