Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
„Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh și în adevăr” (Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am așezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susțineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?
Mântuitorul învață prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă – și prin ea pe noi toți – că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit și trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, și de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; așadar, oriunde ne poate auzi și primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt și ele răspândite în toate localitățile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toți iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul și cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre și ale morților noștri, ca și pentru ajutorul nostru în viață. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste și prin casele noastre și noi Îl simțim pe El, cu darul și cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile și în ocupațiile noastre, dacă ne înălțăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este” – spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) și „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).
Pe de o parte, această putință și datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreția lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta ușurează foarte mult pe credincioși ca să-și îndeplinească datoria și pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu și dă putința ca ea să se poată face în orice zi și la orice oră din zi.
Dar Mântuitorul nu S-a mulțumit să spună samarinencei – și prin ea nouă – numai că Dumnezeu este de față, ca Duh, pretutindeni, și că deci, putem și trebuie să-I aducem închinare în orice loc și în orice zi, ci El a adăugat și o învățătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh și Adevăr” – a spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înțeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înțelesul lor; de aceea, ne vom mulțumi și noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conținut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărți mari, ca să arate că închinarea în Duh și în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârșit mai prețioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri și de viței să curețe conștiințele cum poate să curețe sângele lui Hristos – spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim ființa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-și dădea ființa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, ființa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă ușurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o ușurare care face și ea cu putință închinarea în orice clipă și în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri și de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim ființa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălășluiește astfel în toate cutele ființei noastre, curățind-o de toate gândurile și faptele urâte și întărindu-ne spre cele bune, adică sfințindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simțirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în fața Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenți la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci și noi nepăsători, când prin toată poziția noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar față de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenția noastră este împrăștiată, când gândul nostru nu stă țintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii și atrage și pe cei din jur în adâncul liniștit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în ființa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu și la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredințat că Dumnezeu e în fața lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni și deci și în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învățătura că Dumnezeu e Duh și deci pretutindeni și între trebuința de a te ruga cu toată simțirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălțat și încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu și că prin puterea duhului dumnezeiesc simte față de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecțiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputințelor noastre în rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm și „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să știm cum ne rugăm, iar în al doilea rând să știm ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioși și mai ales credincioase care nu știu cui se roagă și cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceștia, nu are o față lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o silești prin gesturi și cuvinte ciudate, lipsite de înțeles, ca să ți se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poți arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, și omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătățirea lui sufletească și pentru mântuirea lui.
Credinciosul trebuie să știe că Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o nețărmurită iubire față de noi pe Însuși Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup și suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeași iubire față de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne și nouă la sfârșitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătățire și desăvârșire neîncetată, de iubire de Dumnezeu și de oameni, ca să devenim vrednici de împărăția veșnică a iubirii.
Acestea trebuie să le știm și să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră și pentru creșterea puterilor noastre sufletești spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm și pentru sănătatea și cumințenia noastră și a copiilor și a fraților noștri. De asemenea, și pentru pacea și buna înțelegere între toți oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri ușoare, în lucruri rele și nefolositoare, în biruința pornirilor noastre de ură, de mândrie și de invidie împotriva semenilor noștri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu și de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul și să sporim în pace și comuniune cu toți credincioșii și cu toți oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioși, e deschiderea și voința de prietenie și de bună înțelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar și pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim și ne simțim toți una. Unde este dezbinare și dușmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).
Rugându-ne „în duh și în adevăr”, vom putea să simțim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiași sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Corinteni 13, 13).
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380 – (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 2 iunie 2013 – Sublinierile din text aparțin redacției).
