Crucea este, în înțeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existență, din a cărui înțelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înțelegerea acestor adevăruri și proiectarea realității în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creștinul de astăzi să-și reorienteze cursul vieții pământești spre viața veșnică și să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă și folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.
Părinte profesor, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este un act foarte frecvent atât în cadrul cultului, cât și în diferitele momente din viața creștinului de zi cu zi. Umanismul secular acuză acest gest ca fiind un simplu automatism specific creștinismului, iar unele curente esoterice îl văd ca pe un semn magic. Care sunt semnificațiile acestui gest în spiritualitatea ortodoxă?
Gestul însemnării cu Sfânta Cruce îl arată pe creștin ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, la care el a fost chemat în mod tainic prin Sfântul Botez. „A purta semnul înseamnă a purta moartea încă de pe când ești în viață, lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânțat trupul cu dragostea celui ce a creat sufletul spre cunoștință”, spune Clement Alexandrinul, în „Stromata”.
Pecetea Crucii sau semnul Crucii poartă întipărirea în care Cel sfânt, nevăzut, se dăruiește cu o smerenie invers proporțională cu strălucirea nemijlocită a slavei sale. Pecetea lui Dumnezeu Cel nevăzut în lumea văzută ia chipul Crucii. Prin această pecete, sfințenia nevăzută coboară, armonizându-se cu ceea ce îi oferă lumea văzută. Crucea este o pecete, și nu un simplu obiect de spectacol. Unde unii văd doar o spânzurătoare pe care se află un cadavru, creștinii văd crucea care din spectacol devine icoană a Învierii. Credincioșii îl recunosc pe Domnul lor prin Sfânta Cruce, singura cale spre viața veșnică în lumina Învierii Lui Hristos.
De aceea, semnul Sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora este, în mod statornic, o mărturisire a biruinței pe care Hristos a câștigat-o pe Cruce asupra puterilor vrăjmașe. Sfinții Părinți se slujeau de acest semn statornic atunci când se știau confruntați cu aceste puteri vrăjmașe. Sfântul Antonie cel Mare îi învăța pe ucenicii săi că demonii și nălucirile lor nu sunt în realitate nimic și pier repede, mai ales atunci când ne înarmăm cu credință și cu semnul Crucii. Sfântul Atanasie cel Mare spune în scrierea „Viața Sfântului Antonie” că, „dacă îți pecetluiești deseori fruntea și inima ta cu semnul Crucii, demonii vor fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn”. Însemnul Sfintei Cruci, făcut mai întâi în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, este o mare putere. De aceea, nu este îngăduit să se facă din slavă deșartă și nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la sensul și puterea sa.
Ce simbolizează semnul Crucii săvârșit de fiecare dintre noi?
Sfinții Părinți ne-au învățat ca prin acest semn sfânt să stăm împotriva necredincioșilor și ereticilor pentru că cele două degete și o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, cunoscut în două firi și într-un singur ipostas, iar mâna dreaptă amintește de puterea Lui nemărginită și de șederea de-a dreapta Tatălui. Mâna coboară de sus, arătându-ne pogorârea Lui din cer până la noi și, trecând de la dreapta spre stânga, izgonește pe vrăjmași și arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie și întunecat, după cum ne învață Petru Damaschinul. După stingerea disputelor hristologice, semnul Crucii și-a dezvăluit întreaga plinătate a simbolismului său și și-a găsit forma definitivă: „Semnul Crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte, fiindcă el este imprimat cu invocarea Treimii despre care profetul spune „Cine ține pământul cu trei degete?” (Isaia 40, 12), și anume coborându-le de sus în jos și de la dreapta la stânga, fiindcă Hristos a coborât din cer pe pământ și a trecut de la iudei la păgâni”.
Semnul iubirii, imprimat în întreaga creație
Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre crucea pusă peste lume ca dar al lui Dumnezeu pentru om. În accepțiunea umană, primirea unui dar stă sub semnul bucuriei. De ce darurile de la Dumnezeu stau sub semnul Crucii, care presupune sacrificiu și suferință?
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „toate cele văzute se cer după Cruce†¦ și toate cele gândite au nevoie de mormânt”. În lumina învățăturii Sfântului Maxim, întruparea lui Dumnezeu este sensul și scopul lumii, iar moartea și Învierea lui Hristos sunt forma concretă a legii lumii în general, întrucât ființa creată ca atare este creată în acest ritm al morții pentru sine și al învierii pentru Dumnezeu. Lumea este destinată prin natura ei să fie jertfită lui Dumnezeu. De aceea, mântuirea lui Hristos are forma morții ca jertfă. Părintele Stăniloae ne învață că tot ce este natural moare ca să apară singur Hristos, dar nu în sensul dispariției creaturii, ci ca totul în noi și în afară de noi să devină Hristos. Hristos le circumscrie în Sine pe toate. Nu le desființează, ci le ridică în planul relației cu El prin har, adică le mântuiește prin iubirea lui, nu prin puterile lui naturale.
La Înviere se ajunge nu prin viață, ci prin moarte, nu prin afirmarea de sine, ci prin tăgăduirea de sine a celui ce primește în sine Crucea și mormântul, răstignirea și îngroparea sa ascetică față de lume și a lumii față de el, pentru ca în el să învieze mistic însuși Hristos, Logosul divin, distinct de toate creaturile sale. Potrivit părintelui Stăniloae, creatura ori se mistuie duhovnicește pentru Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, ori e omorâtă de păcat și pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: moartea spre viață sau moartea spre moarte. Părintele Dumitru Stăniloae arată că semnul Crucii trebuie făcut asupra tuturor actelor vieții sau a întregului cosmos, pentru a arăta iubirea față de Hristos cel răstignit și domnia Acestuia asupra tuturor lucrurilor.
Stindardul Învierii din inima postului
Una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce „revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos”. Care este relația dintre Cruce și Înviere și cum trebuie să înțelegem această relație, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră?
Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Hristos, Împăratul veacurilor, este așezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava și lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovnicește Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Hristos. Crucea este ținta și lumina postirii Bisericii, frumusețea jertfelnică a lui Dumnezeu și slava tainică a Învierii.
Biserica lui Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spațiu și peste veacuri în așteptarea Învierii universale. Ea este numită „Raiul cel frumos al Bisericii”, „pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veșnice, ușa Raiului”. Sângele cel vărsat de Mântuitorul Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat și a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre.
Dimensiunea pascală a Duminicii și prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferința neamului omenesc se unește cu nădejdea sigură a Învierii lui Hristos, „Începătura Învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este și o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a așezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei și a biruinței.
Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii și marea solemnitate a ritului venerării ei evidențiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaștele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezența lui Hristos. Ritualul intrării Crucii și troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană și euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Hristos și Învierea Sa nedespărțită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredințați că primesc Duhul Sfânt și găsesc o adevărată sfințire în razele duhovnicești pe care le iradiază Crucea.
Care este legătura dintre Cruce și post și care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăință?
Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curățit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: „Cu mulțimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curățește mulțimea păcatelor mele și mă învrednicește a vedea cu suflet curat Crucea ta și a o săruta întru această săptămână a postului”, se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este „mai scânteietoare decât soarele”. De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuțile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putință prin patimă: „Doamne, Cel ce Ți-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învrednicește-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile și cu rugăciunile, cu înfrânarea și cu facerea de bine ca un bun și de oameni iubitor”, spune o altă stihiră.
Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfățișează celor ce s-au curățit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovnicești pe care le aduc virtuțile lor. Crucea apare ca un pom al vieții, din mijlocul Raiului. Ea definește și caracterizează tot timpul celor 40 de zile și conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Hristos.
„Crucea cuprinde esența teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu”
Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar și după Răstignire și Înviere, cu toate semnificațiile pe care le-a dobândit ulterior în creștinism, Sfânta Cruce rămâne și un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât și în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?
Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veșnică, și nici nu desparte raționalist Crucea de Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea și cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, știind că, pentru veșnicie, Crucea este Hristos cel răstignit. Acesta este și temeiul expresiilor de genul: „Bucură-te Cruce, păzitoarea creștinilor!”, din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esența teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spațiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte și viață, dintre timp și veșnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viață. Prin Cruce, postul se cinstește, înfrânarea strălucește, rugăciunea se săvârșește.
Răstignirea deschide căile Învierii
Cum ajută înțelegerea semnificațiilor Sfintei Cruci în ieșirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferință și din toate încercările vieții?
Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu „pare că tace atunci când mor inocenții, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturați”. Pentru toți inocenții care suferă, au suferit și vor suferi în timpul vieții lor pământești, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Hristos.
Oamenii trebuie să-și aducă aminte că Cel care este răstignit și moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuși Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Hristos, se unește cu omul în mod integral. Se unește cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăsește. El ne însoțește în întuneric, întrupându-se și acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor și al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârșit față de celălalt.
Mântuitorul Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care „nu avea chip, om al durerilor și cunoscător al suferinței, disprețuit și nebăgat în seamă” (Isaia 53, 3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalți, de sete, de murdărie și de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toți inocenții fără de chip, cu toți nevinovații asasinați, cu toți cei care mor fără a înțelege pentru ce anume, cu toți cei care strigă spre cer: „De ce?”.
Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruiește până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toți umiliții, ofensații, alungații și chinuiții istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat și torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferința omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărți omenescul și dumnezeiescul. De aceea, la Paști cântăm: „Cu moartea pre moarte călcând”. Dumnezeu – Omul răstignit este Același cu Dumnezeu – Omul înviat.
Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenței noastre o forță dumnezeiască, o viață mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstignește pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porțile morții și ale iadului, sfărâmă veșmântul răutății acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă și Înviere lumina și bucuria vieții celei veșnice. Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii și a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor.
„Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruiește până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toți umiliții, ofensații, alungații și chinuiții istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat și torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferința omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărți omenescul și dumnezeiescul. De aceea, la Paști cântăm: „Cu moartea pre moarte călcând”. Dumnezeu – Omul răstignit este Același cu Dumnezeu – Omul înviat.” (Interviu publicat în Ziarul Lumina din data 27 martie 2011)
