CRIZA MATERIALĂ CHEAMĂ PE OM LA CONVERTIRE SPIRITUALĂ

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sinaxa stareților si starețelor din Arhiepiscopia Bucureștilor, cu tema „Mănăstirile în fața crizei spirituale și economice de azi, luni, 11 noiembrie 2013, Palatul Patriarhiei:

Termenul de „criză” a devenit un laitmotiv în discuțiile cotidiene, deoarece criza economică se resimte în multe părți ale lumii. Totuși, mai gravă este criza spirituală prin care trece lumea de astăzi. În general, criza economică a societății contemporane este asimilată doar cu lipsa de bani, de bunuri și valori materiale, dar aceasta a apărut și ca urmare a unei crize morale sau spirituale în economie și politică, printr-o preocupare exclusivă sau excesivă pentru profitul material, comercial și financiar, adesea în detrimentul calității relațiilor interumane, sociale și internaționale.

Formele de manifestare a crizei profunde în care se află omenirea azi sunt atent studiate de economiști, politologi, sociologi și specialiști din alte domenii, căutând să identifice originile acestei stări, precum și soluții de ieșire din această stare. Însă, din punct de vedere spiritual, omul trebuie mai întâi să caute calea de ieșire din criza spirituală actuală, care este, de fapt, o profundă criză a viziunii exclusiv materialiste despre lume și viață, promovată treptat în Europa și în America de iluminism, de umanismul ateu și de capitalismul exacerbat.

Pentru creștinii mireni care trăiesc sub presiunea societății contemporane secularizate, materialiste și individualiste, marcată de criza valorilor morale și spirituale, mănăstirile pot deveni oaze duhovnicești unde, prin pilda vie a viețuitorilor monahi și monahii, prin rugăciunile și dragostea jertfelnică a acestora, pot afla izvorul de „apă vie” pentru luminarea și intensificarea vieții duhovnicești, ca izvor de putere spirituală pentru a lupta cu greutățile în viața cotidiană.

Spiritualitatea monahală s-a constituit, dintru început, ca un mod de a trăi în duhul Evangheliei lui Hristos și de a urma pilda vieții Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiind centrul spiritual al vieții creștine. Scopul monahismului ortodox a fost dintotdeauna acela de a-i aduce pe oameni aproape de Dumnezeu, de a le schimba viața,de a vindeca răni și de a hrăni suflete, nu cutreierând lumea, nu umblând din casă în casă, bătând din ușă în ușă, ci deschizând cu dragoste smerită și sinceră ușa sufletului și ajutând pe fiecare om să-și deschidă propriul suflet în Taina Spovedaniei, pentru a se întâlni cu iubirea milostivă și vindecătoare a lui Dumnezeu pentru oameni.

Mănăstirile devin liman de pace și lumină pentru oameni prin intermediul vieții liturgice și prin rugăciunile solicitate pentru nevoi concrete, situații dificile și stări de incertitudine. De asemenea, ajutorarea pastorală și materială (hrană) a multor săraci sunt caracteristici constante ale vieții monahale. Monahul părăsește lumea, dar poartă în rugăciune neîncetat pe cei care viețuiesc în lume, iar drumul său se întrepătrunde cu cel al mireanului, fiind împreună călători sau pelerini pe drumul mântuirii, al credinței și al dragostei față de Dumnezeu și de semeni.

Referitor la aceasta, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „În România nu există pustiuri, ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr dintr-o mănăstire este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de către popor. Un asemenea călugăr își împlinește nu numai propria nevoie de rugăciune, dar și setea spirituală a celor ce-l caută” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt”, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 39). Astfel, monahul îmbunătățit duhovnicește poate deveni o făclie aprinsă pe calea mântuirii pentru oamenii acestui veac, dar și o inimă deschisă unui suflet împovărat de presiunile societății contemporane.

În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz evidenția faptul că: „Un om înduhovnicit este depozitarul filantropiei divine, inima lui se aprinde de iubire pentru orice făptură” (Sfântul Grigorie de Nazianz, „Oratio 4, Contra Julianum, 1”, apud Paul Evdochimov, „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Editura Anastasia, București, 1993, p. 87).

Subliniind legătura dintre viața duhovnicească a omului rugător și mediul social în care acesta trăiește, Părintele Dumitru Stăniloae zice: „Omul care reușește să-și întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, reflectate, poate deveni el însuși un focar pentru întărirea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinței și a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conținut mai substanțial, să-și întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieții, fără de care existența umană este de o uniformitate monotonă și lipsită de semnificație” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt”, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25).

Așadar, prin rugăciune ne dăruim lui Dumnezeu cu gândurile, cu faptele și cu întreaga noastră ființă, înfățișându-ne înaintea Lui și rugându-L să ne lumineze și să ne vindece de gândurile rele, de ură și vanități lumești egoiste. De multe ori noi nu știm să ne rugăm cu toată ființa noastră, dar Duhul Sfânt învață sufletul cum să se roage, „Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”– spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 26). Când ființa omului vibrează de rugăciune atunci vine și dumnezeiescul har care luminează mintea spre a da sens vieții și încălzește inima spre a săvârși faptele iubirii milostive a lui Hristos. Prin această lucrare îi oferim lui Dumnezeu nu numai ființa noastră, ci și legăturile de comuniune cu oamenii din preajmă, gândurile cele bune despre ei, iertarea tuturor greșelilor și nedreptăților celor ce se pocăiesc, precum și dragostea noastră față de semeni.

În mod deosebit, monahul care practică permanent rugăciunea curată îi poartă în rugăciunile sale pe fiii săi duhovnicești și pe toți oamenii, iar aceasta este o mare binefacere pentru însănătoșirea și normalizarea relațiilor interumane din societate. Întrucât influențează în mod pozitiv și pe cei din jurul său, monahul rugător devine un izvor de lumină și har, de comuniune dezinteresată. „Cum am putea scăpa de acest vrăjmaș modern: supraaglomerarea, împrăștierea, enervarea? – se întreabă un teolog contemporan-marele remediu este rugăciunea. Cine se roagă nu mai este supraaglomerat. Cine se roagă se unifică. Cine se roagă are alinare” (Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, „Cunoașterea lui Dumnezeu prin rugăciune”, Editura ASAB, București, 2008, p. 275). Mai mult, omul rugător, adică omul unit cu Dumnezeu prin har, ajută și pe alți oameni să se apropie de Dumnezeu și întreolaltă, să dobândească pacea și bucuria sufletului, să săvârșească o mulțime de fapte bune pentru societate.

Evident că rolul mănăstirilor în contextul crizei spirituale și economice contemporane nu se rezumă doar la lucrarea duhovnicească personală și liturgică eclesială, care au în centrul lor rugăciunea, însă această lucrare este fundamentul transformării duhovnicești a omului, care, ulterior, angajează întreaga ființă umană, luminând și înnoind toate compartimentele vieții: social, cultural-educațional, economic și filantropic.

În concluzie, fenomenului secularizării de azi nu i-se poate răspunde adecvat decât prin sfințenie, printr-o intensificare a vieții spirituale care are ca bază rugăciunea smerită și statornică, personală și eclesială. Adesea omul secularizat nu se mai poate ruga și nici nu vede rostul sau eficiența rugăciunii. Acestuia, Părintele Teofil Părăian îi spunea: roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente