Există motive întemeiate, credem, pentru a considera că posibila legătură dintre criza economică și criza spirituală are o importanță cu totul particulară, care trece dincolo de dezbaterile academice, de confruntările politice sau de disputele privind politicile publice. Este o problemă ce a dobândit, mai ales în anii din urmă, o miză existențială cât se poate de acută.
Socotim că este extrem de elocvent în legătură cu existența unei astfel de legături mesajul cuprins în Enciclica „Către popor” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (octombrie 2010). Astfel, în textul Enciclicii se arată, printre altele, următoarele: „În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este cauzată de diferența dintre producție și consum, mai exact dintre ritmul lent al producției pe care îl atingem și nivelul ridicat de confort cu care ne-am învățat să trăim. (†¦) Criza economică care chinuie și domină țara noastră nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovnicești. Disproporția dintre producție și consum nu are doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicești, care privește atât conducerea țării, cât și poporul”. Ideea centrală ce se degajă din aceste citate extrase din Enciclică este clară: pe fondul lucrurilor, criza economică are drept cauză profundă criza spirituală, duhovnicească.
Linia de argumentație pe care o angajăm aici încearcă însă să dea o interpretare mai nuanțată conținutului relației dintre criza economică și cea spirituală.
Despre divergențele economiștilor privind cauzele crizei
Împărtășim părerea că aproape toți economiștii sunt de acord că se poate vorbi despre o „vină” comună în ceea ce privește generarea crizei. Anume, faptul că operatorii de pe piață, fie ei bancheri, investitori, întreprinzători sau consumatori, cu toții au manifestat un comportament economic irațional. Opiniile economiștilor se contrazic însă virulent atunci când este vorba despre identificarea cauzelor care au dus la un astfel de comportament.
O bună parte dintre economiști identifică drept cauze imperfecțiunile inerente din comportamentul piețelor libere și din cel al operatorilor de pe piață, imperfecțiuni manifestate sub forma eșecului pieței, a lăcomiei bancherilor, incompetenței investitorilor și a nesăbuinței întreprinzătorilor.
Pe de altă parte, există și o serie de economiști care identifică drept cauze ale comportamentului irațional distorsionarea funcționării naturale a pieței, precum și a stimulentelor operatorilor de pe piață, ca urmare a intervenționismului guvernamental.
Corespunzător acestei linii de argumentație, bancherii nu au fost lacomi, iar investitorii nu au fost proști, și nici întreprinzătorii nesăbuiți. Toți aceștia s-au comportat rațional, adaptându-se însă unor stimulente care au fost distorsionate ca urmare a intervenției statului în economie. Iar adaptarea, chiar rațională, la stimulente „pervertite” poate conduce la un comportament „pervertit” de lăcomie, incompetență sau nesăbuință.
Așa stând lucrurile, înseamnă că suntem îndreptățiți să considerăm că problema fundamentală a economiei o reprezintă, de fapt, alegerea ce trebuie mereu făcută între singurele alternative realiste de organizare socială: stat sau piață liberă; constrângere sau proprietate privată; birocrat sau întreprinzător.
În acest sens, devenirea în timp a modului în care societățile umane s-au raportat la acest set de alegeri arată o tendință seculară neabătută de creștere, și nu de micșorare, a implicării statului în economie. Lucru ce evidențiază un fenomen tulburător, pe care l-am putea numi preferința perenă a oamenilor pentru stat, adică pentru organizarea societății în baza intervenționismului etatist, în detrimentul organizării societale în temeiul funcționării piețelor libere.
Preferința pentru stat
Pentru a găsi explicații acestei stări de lucruri, ne propunem să ne concentrăm atenția pe trei planuri: mai întâi, pe cel al ontologiei sociale; apoi pe cel al psihologiei umane; și, în final – ca ilustrare a modului în care gândirea economică și cea patristică pot fructuos dialoga -, pe planul teologiei ortodoxe.
Pe planul ontologiei sociale, explicația pe acest palier al discuției noastre se bazează pe ceea ce unii cercetători numesc credința larg împărtășită în „menirea implacabilă a statului”1. Pe de o parte, majoritatea oamenilor susțin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Pe de altă parte, credința larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere, în sensul că:
– sistemul bazat pe piața liberă nu poate apărea sau persista pentru că anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul, cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți;
– și chiar dacă societatea ar lua naștere într-o lume perfect libertariană, fără nici un stat, grupuri aflate în competiție vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv;
– astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forței, grupuri aflate în competiție care pot coopera pentru a soluționa disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției.
Pe palierul psihologiei umane, explicația preferinței perene a oamenilor pentru stat pleacă de la constatarea că este în firea lucrurilor ca oamenii să prefere să fie liberi, să-și facă propriile lor alegeri și să nu fie supuși coerciției exercitate de alții2. În schimb, destul de mulți oameni nu doresc să-și asume responsabilitatea propriilor lor acțiuni, pe care o implică exercitarea libertății, ceea ce echivalează, pentru analiștii ce abordează din această perspectivă lucrurile, cu a spune că multor persoane le este frică să fie libere. „Frica de a fi liber” evidențiază atitudinea acelor adulți ce nu s-au putut emancipa de statutul de copil, care simt încă nevoia protecției parentale (de tip „gogoașa/coconul viermelui de mătase”). Este vorba despre ceea ce s-ar putea numi sindromul parental, adică acel comportament adult care încă mai tânjește la condiția copilului care se bucură într-adevăr de o libertate a lui, dar numai în interiorul limitelor trasate prin protecția părintească primită.
Așa stând lucrurile, concluzionează analiștii în cauză, se pare că relativ puține persoane sunt suficient de puternice, ca indivizi adulți, pentru a-și asuma întreaga gamă de libertăți, dar și de responsabilități atașate acestor libertăți, fără să caute un substitut pentru umărul protector al părinților (protecția parentală). Este momentul în care statul „intră astfel în scenă” ca și cel care preia de pe umerii individului responsabilitatea acestuia ca adult ce acționează și decide în mod independent (liber). Și, în schimbul acestui transfer de responsabilitate, statul reduce din libertatea individului de a acționa și a decide așa cum și-ar dori. Și aceasta întrucât, pentru multe persoane, ordinea pe care statul – ca sursă de protecție parentală – o asigură merită sacrificiul de libertate pe care acest lucru îl implică.
Cât privește cel de-al treilea palier, ar fi de așteptat ca reflecția teologică ortodoxă să aibă o preocupare redusă sau accidentală pentru contemplarea și înțelegerea unor astfel de probleme. Însă lucrurile nu stau deloc așa. Și credem că ar putea fi aduse destule argumente solide în acest sens. Noi ne rezumăm aici să aducem un singur argument – pe care îl considerăm în schimb a fi foarte puternic -, în susținerea ideii că teologia are a spune lucruri importante și cu folos, în planul cercetării științifice, cu privire la problematica raportului dintre stat și piață.
Argumentul la care ne referim are în vedere următoarele cuvinte ale arhimandritului Sofronie Saharov3:
„Omul care L-a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor.” („Nașterea întru Împărăția cea Neclătită”)
Cuvintele părintelui Sofronie sunt clare, răspicate și grave în același timp. Drept urmare, ne propunem în continuare să zăbovim ceva mai mult cu tâlcuirea și interpretarea cuvintelor părintelui. Deci, spune marele duhovnic: „Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”.
Ideea clară și fără echivoc exprimată aici este aceea că statul, în general (și intervenționismul etatist, în particular, am adăuga noi), este urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esența sa, deci, intervenționismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Și apoi părintele mai precizează: „Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor.”
Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă („Iar ieșire din aceasta nu este”) și, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuării intervenționismului statal, el constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietății private, cât și într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei.
Elocvent pentru înțelegerea măsurii în care cuvintele părintelui Sofronie își au întemeiere scripturistică stau următoarele versete din Sfânta Sriptură: „Atunci s-au adunat toți bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, și au zis către el: „Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ți urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca și la celelalte popoare !” Cuvântul acesta însă n-a plăcut lui Samuel când i-au zis: „Dă-ne rege, ca să ne judece!” Și s-a rugat Samuel Domnului. Și a zis Domnul către Samuel: „Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei”. (…)” (subl. ns.) (I Regi 8, 4-7)
Suntem de părere că se vede aici, cu claritate, pe ce temei scripturistic se întemeiază cuvintele părintelui Sofronie. Astfel, putem observa acum că atunci când părintele spune: „Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”, el are în vedere cuvintele Sfintei Scripturi: „căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei”. Aceasta, întrucât din cuvintele Sfintei Scripturi reiese că cererea poporului iudeu de a fi condus de către un rege (formă a instituției statale) este expresia nemijlocită a lepădării evreilor de condiția de a fi sub domnia lui Dumnezeu.
„Soluția duhovnicească” de ieșire din criză
Beneficiind de limpezirile aduse de perspectiva teologiei ortodoxe, înțelegem că opțiunea pentru stat reflectă în esență condiția duhovnicească căzută a oamenilor de azi. Și înțelegem, în același timp, că schimbarea acestei preferințe pentru stat cere, ca atare, un tratament duhovnicesc, cere de fapt o schimbare a mentalității, adică o schimbare a minții, o metanoia (în termeni teologici), adică, în ultimă instanță, cere pocăință.
Altfel spus, demantelarea preferinței perene pentru stat a oamenilor zilelor noastre cere metanoia prin pocăință. Ea nu poate însemna însă inițierea unei forme de mișcare socială (politică, civică etc.) de luptă în favoarea instituirii unui model de dezvoltare centrat pe piețele libere, și nu pe stat. Ar fi un lucru nerealist, mai ales având în vedere că forța inerțială a intervenționismului este copleșitoare („Iar ieșire din aceasta nu este”, spune părintele Sofronie). Pentru a avea sorți de izbândă, o astfel de luptă ar necesita constituirea unei mase critice semnificative din populația lumii care să se angajeze voluntar în efortul duhovnicesc de metanoia prin pocăință. Lucru cu totul și cu totul improbabil că se va putea produce vreodată.
De aceea, credem că este esențial pentru discuția ce am angajat-o aici să se înțeleagă că soluția „metanoia prin pocăință” nu poate fi în realitate decât un efort angajat la nivel personal, și nu societal:
– miza sa este aceea de a nu ne mai ancora speranța în statul salvator, ci în Dumnezeul Cel Mântuitor;
– miza sa nu este recuperarea pierderilor de bogăție și stoparea afundării în sărăcie, pe care criza le-a adus multora, ci aceea de a nu mai trăi aceste efecte ale crizei în termenii căzuți sufletește ai mâniei, neliniștii, frustrării, deznădăjduirii.
Drept concluzie, să punem la suflet ideea că metanoia prin pocăință – ca răspuns creștin-ortodox în fața crizei – stă în duhul cumpătării, care cere ca grija pentru cele trebuincioase ale vieții materiale, și în vremuri de prosperitate, dar și în cele de restriște, să fie înfrânată la nivelul îndestulării cu cele dăruite și îngăduite de Dumnezeu.
Procedând în felul acesta, omul ce caută spre cele viitoare (bunurile cerești ale vieții veșnice) primește și pe cele de acum (adică bunurile materiale ale vieții pământești): „Pentru că cel ce dorește să se îmbogățească și să trăiască în belșug preferă pe cele veșnice în locul celor trecătoare, pe cele ce nu se împuținează în locul celor ce se irosesc, pe cele multe în locul celor puține, pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Așa va avea și pe unele, și pe altele. Dar cel ce caută pământul în locul cerului pierde și pământul; pe când cel ce preferă cerul în locul pământului se bucură din belșug și de cer, și de pământ. Ca să se întâmple și cu noi aceasta, să disprețuim pe toate cele de aici și să căutăm bunătățile cele viitoare. Așa vom dobândi și pe unele și pe altele”4 (subl. ns.).
Aceasta este, deci, soluția creștin-ortodoxă a crizei. Avem îndrăzneala și tăria de a o urma? (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 13 ianuarie 2013)
