Suferința semenului nostru are menirea să ne mobilizeze pentru a-l asista medical, social și spiritual. Modul cum ne implicăm în actul vindecării ne raportează la divinitate și se poate constitui mai târziu în criteriu de judecată: „bolnav am fost și M-ați cercetat…” (Mt 25, 36).
M-am întrebat deseori câți medici oncologi înțeleg cu adevărat frământările prin care trece un bolnav cu cancer sau câți cardiologi nu doar înregistrează dipsneea, ci se întreabă la ce s-o fi gândit omul din fața lor, căruia insuficiența cardiacă îi albăstrise buzele și probabil este candidat la o moarte apropiată.
Dezumanizarea actului medical a fost sporită atât de tehnicizarea tot mai mare a profesiunii, cât și de convingerea că medicul este singurul stăpân, după Bunul Dumnezeu, al exercitării profesiei sale. Mulți medici nu ascultă confesiunile celor care li se încredințează, neglijând părerile pe care înșiși bolnavii le au față de boala lor. Baza practicii medicale a devenit astăzi prescrierea unor investigații standard, iar de aici până la atingerea unor situații absurde nu mai e decât un pas. Mă gândesc câtă dreptate avea ilustrul clinician Dominic J. Corrigan atunci când afirma că „nefericirea celor mai mulți medici constă nu în faptul că nu știu atât cât trebuie să știe, ci în faptul că nu văd și nu ascultă totul!”
Boala aduce în viața omului o schimbare de roluri, oricare ar fi fost statutul său social anterior, devenind de cele mai multe ori dependent de ceilalți, care-l privesc ca pe un mecanism ce s-a stricat și trebuie reparat.
Spitalele, azilele și alte instituții de îngrijii se străduiesc să ofere cele mai bune servicii medicale, abordând în special dimensiunea fizică a bolii, uitând faptul că suferința spirituală, care însoțește boala fizică, poate fi izvorul unei dureri agonizante. Această experiență este prezentată magistral de scriitorul rus Lev Tolstoi în scurta nuvelă intitulată …Moartea lui Ivan Ilici. „Medicul spunea că suferințele lui fizice erau cumplite, și era adevărat; dar mai cumplite decât suferințele fizice erau cele spirituale, și ăsta era chinul cel mai mare… Se întorsese pe spate și începuse să-și analizeze întreaga viață dintr-o perspectivă complet diferită… se vedea pe sine, vedea tot ce trăise el și vedea limpede că toate acestea nu erau cum ar fi trebuit, că totul era o minciună imensă, îngrozitoare, ce acoperea și viața, și moartea. Revelația îi spori, îi înzeci suferințele fizice….”. Iată o durere pe care medicii nu pot să o vindece și care ne duce cu gândul la Hristos, Cel care „este doctorul sufletelor și trupurilor noastre”.
Într-o discuție publică purtată cu ani în urmă pe acest subiect, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Bartolomeu Anania spunea: „Se vorbește tot mai mult, în vremea noastră, de problema dezumanizării spitalelor, iar dacă aceasta este o realitate, ar trebui să vă gândiți, voi medicii și în special tinerii, la re-umanizarea spitalelor. Eu nu am o rețetă, dar am o provocare. Dacă-mi permiteți, aș propune doar o singură soluție: schimbarea mentalității. Îndemnul meu este ca medicul să realizeze că bolnavul din fiecare pat la care se duce este o ființă omenească. Atunci s-ar întâlni două elemente foarte importante: rațiunea și sensibilitatea.
Să nu uităm că cea mai înaltă formă de rugăciune în creștinism și, în special în Răsăritul creștin, în Ortodoxie, prin mișcarea isihastă, se cheamă „Rugăciunea minții în inimă”. La această rugăciune completă și mântuitoare participă ambele componente ale ființei umane: rațiunea pe de o parte și sensibilitatea pe de altă parte, creierul pe de o parte și inima pe de altă parte” .
Întrucât complexitatea datoriei medicale crește în momentul în care pacientul se apropie de moarte, am încercat să discut acest subiect cu câțiva colegi tineri. Unii mi-au replicat că societatea le-a încredințat povara de a înțelege boala și de a negocia cu ea, iar în momentul când moartea se produce, consideră că datoria lor s-a încheiat. Alții nu s-au gândit niciodată la acest subiect, susținând în mod paradoxal, că nu ține de domeniul lor de activitate, iar nu puțini au ridicat pur și simplu din umeri, ca semn că nu știu și nu-i interesează.
De fapt, pentru cei mai mulți oameni, procesul morții este asociat într-o oarecare măsură cu sentimentul că Dumnezeu Și-a retras mâna. Nu îmi amintesc vreun coleg medic care să recunoască că s-a obișnuit cu agonia, cu momentele terminale ale pacienților săi. Cei ce asistă la zbaterea muribundului sunt impresionați de risipa de mișcări, în special sub formă de convulsii, presupuse chinuitoare și interpretate ca o zbatere în lupta dintre viață și moarte. De cele mai multe ori, instinctual și fără nicio argumentație, mulți interpretează agonia (din grecescul „agon” – luptă, zbatere), ca pe un chin înfricoșător pe care muribundul l-ar simți până în momentul în care cordul și respirația se opresc, iar corpul devine inert.
Toți cei care au vegheat oameni în stare de agonie au decis prin prisma propriilor lor simțuri că moartea este dureroasă, atroce, înspăimântătoare, deci rea și demnă de a fi temută. Adică, în timpul zbaterilor din cursul luptei dintre viață și moarte, muribunzii resimt aceleași suferințe ca și cei care privesc. Duhovnicii ne sfătuiesc însă să nu ne temem de Dumnezeu, pentru că El este dragoste, bunătate nesfârșită, universală. „Iubiți-L, din iubire ascultați-L, nu din frică! Nu vă temeți de moarte! Ea nu comportă nici o durere fizică. Ea este o trecere, foarte dulce, simplă și ușoară. Toți centrii nervoși se inhibă și aparența de agonie dureroasă este doar pentru spectatori. Chiar când corpul se zbate, muribundul este conștient de această luptă, el nu simte nicio durere fizică. El moare ca și când ar dormi!”
Să învățăm deci să privim moartea așa cu este ea, despuiată de spaimele imaginației. Pentru că noi îi imputăm chinurile ultimei boli și acest lucru nu e drept, este nevoie să gonim tot ceea ce o precede și nu face parte din ea.
Desigur, nu este obligatoriu ca suferința să se sfârșească în moarte, iar uneori chinurile sunt mai atroce în cazurile în care omul se vindecă. Nu trebuie însă uitat că, chiar dacă te vindeci, nu vei fi scăpat de moarte, ci doar de boală. Iată o logică simplă și adevărată. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 septembrie 2013, semnat de Prof. Dr. Mircea Gelu Buta)
