Creștinii nu trebuie căutați cu tot dinadinsul…

Rescriptul lui Traian constituie, practic, prima decizie oficială a unui împărat roman în ceea ce privește soarta politică și socială a creștinilor. Așa-numitul decret al lui Nero prin care creștinilor li se interzicea să existe nu poate fi dovedit din punct de vedere istoric. Este posibil să fi existat sau nu. În schimb, răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius cel Tânăr este cât se poate de valabil și a constituit un document de o valoare foarte mare pentru existența creștinilor din Imperiul Roman în cursul secolului al II-lea.

Observam în materialul anterior că Plinius cel Tânăr păstra numai aparența unui judecător drept. Imparțialitatea sa dispare odată cu afirmația condamnării unor creștini la moarte pentru simplul motiv că susținuseră până la capăt apartenența la această religie. Probabil că Plinius cel Tânăr nu ar mai fi cerut lămuriri suplimentare din partea împăratului Traian dacă lucrurile nu ar fi luat o turnură neplăcută. Condamnarea creștinilor care nu erau cetățeni romani nu era nici o problemă pentru autoritatea romană. Ceea ce nu puteau, însă, să facă guvernatorii din provincii era să condamne la moarte cetățeni romani. Romanii trebuiau judecați la Roma, de împărat, cu excepția cazurilor grave, când se impunea o decizie imediată, cum ar fi cazurile de răscoale sau contestare publică a autorității imperiale. Iată ce afirmă Plinius cel Tânăr: „Au fost și alții cuprinși de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau cetățeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală șla Romaț” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei”, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Guvernatorul Bitiniei era, așadar, îngrijorat de creșterea numărului de creștini, un fapt pe care îl semnalează imediat în continuarea scrisorii. El precizează că a primit o listă lungă de nume de creștini. Chemându-i pe cei cuprinși în ea, a aflat mai multe poziții în ceea ce privește raportul acestora cu credința creștină. Plinius remarcă faptul că au existat persoane care s-au rugat zeilor după o formulă aleasă de el, au tămâiat statuia împăratului și au vorbit de rău pe Hristos. Așadar, au existat creștini care au apostaziat. Acestor foști creștini li s-a dat drumul în liniște și pace. A doua categorie de apostați au fost cei care au afirmat că nu mai erau creștini de mulți ani. Li s-a cerut să efectueze exact același ritual (cinstirea zeilor – tămâierea statuii împăratului – vorbirea de rău a lui Hristos) și au fost lăsați să plece. Plinius afirmă că acești foști creștini i-au descris și în ce consta credința lor. Remarcăm o descriere sumară a unei slujbe liturgice (Liturghie?) care avea loc înainte de răsăritul soarelui și în care erau cântate imne lui Hristos. De asemenea, se făceau jurăminte de cei prezenți că nu vor fura și nu vor face adulter, nu vor minți și nu se vor lepăda de Hristos dacă vor fi chemați în fața judecății. Este dificil de spus dacă avem aici o descriere a Liturghiei sau a altei slujbe, de vreme ce Plinius nu descrie propriu-zis nici o posibilă împărtășire. El remarcă însă, după aceea: „După ce săvârșeau acestea, obișnuiau să se despartă și să se adune iarăși să guste o mâncare, dar una obișnuită și nevinovată” (Ibidem, p. 362). Iarăși este greu de spus dacă se vorbește despre Euharistie sau despre o simplă agapă, dar a doua variantă este mai plauzibilă, deoarece nu avem nici un motiv să credem că Liturghia era întreruptă pentru a fi reluată mai târziu. Plinius adaugă apoi: „Acest lucru au încetat de a-l mai face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociațiile secrete” (Ibidem, p. 362). De ce ar fi încetat să mai facă acest lucru cei care afirmau că nu mai erau creștini de ani buni? Cele două categorii de apostați de mai sus constituie de fapt una singură: creștini actuali care se lepădau pe loc de credința lor.

Răspândirea noii „superstiții”

Ajungem acum și la motivul adevărat al scrisorii lui Plinius cel Tânăr. Astfel, el afirmă: „Amânând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfătuire, dat fiind numărul foarte mare al celor implicați. Căci mulți, de toate vârstele, stările și ambele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Și molima acestei superstiții s-a întins nu numai în orașe, ci și în sate, și cred că poate fi oprită sau îndreptată” (Ibidem, p. 362). Așadar, creștinismul se afla într-o continuă expansiune. Dacă orașele păreau locuri normale pentru creștini, deoarece acolo religiile erau extrem de amestecate datorită populației în care se regăseau numeroase nații, la sate, problema era mai gravă, pentru că acestea obișnuiau să țină cu încăpățânare la propriile tradiții. Păgânismul satelor era ceva normal, iar alterarea acestuia de o nouă credință speria mai mult decât credințele diverse prezente la oraș. De altfel, convins că metoda sa de acordare a căinței creștinilor care apostaziază a avut succes, Plinius se grăbește să încheie într-o notă optimistă, afirmând că templele au început să aibă mai mulți vizitatori, iar carnea jertfelor a început să aibă din nou căutare. Plinius ne dezvăluie însă prin această afirmație că păgânismul suferea deja ca modalitate de viață religioasă. Declinul său putea fi, astfel, doar amânat prin aceste metode, nu împiedicat. Creștinismul nu i-a oferit decât lovitura de grație.

Rescriptul lui Traian

Traian își începe scurta scrisoare printr-o laudă la adresa metodei de lucru a lui Plinius, dar afirmă și el imediat că „nu poate fi stabilit în general ceva care să aibă o formă sigură” (Traian lui Plinius, în: op. cit., p. 362). Apoi, regăsim rescriptul care cuprinde următoarele: „Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul; dacă sunt deferiți și demascați, trebuie pedepsiți, dar astfel încât cine va nega că e creștin și va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noștri, chiar dacă a fost suspect înainte să dobândească iertare prin căință. Dar denunțurile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzație, căci sunt un exemplu foarte rău și nu țin de veacul nostru” (Ibidem, p. 362). Așadar, Traian interzice vânarea creștinilor, dar permite pedepsirea acestora doar pentru că sunt creștini, în cazul în care își apără credința. Este de acord cu metoda lui Plinius de a-i ierta pe cei care apostaziază, însă se declară critic față de ceea ce precizase Plinius la un moment dat în scrisoarea sa: „A fost adusă o listă fără autor cuprinzând numele multora” (p. 361). Denunțurile nu trebuiau, așadar, să mai fie acceptate, dacă nu aveau și un autor. Prin urmare, în pofida atitudinii relativ pozitive pe care unii istorici o au față de acest rescript, trebuie să remarcăm că Traian nu făcea nici o concesie credinței creștine. Textul este cât se poate de clar: creștinii denunțați de o persoană cunoscută și care își mărturisesc credința în fața judecătorilor trebuie pedepsiți (a se citi omorâți, pentru că se vede clar din epistola lui Plinius de dinainte că nu exista cale de mijloc între apostazie și moarte martirică). Doar cei care apostaziau erau cruțați. Așadar, rescriptul lui Traian deschide calea persecuțiilor tot mai crude îndreptate împotriva creștinilor în următoarele secole.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 31 ianuarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente