Intrarea Domnului în Ierusalim, cetatea cea omorâtoare de profeți, reprezintă începutul Crucii și al exodului către Tatăl, provocarea ultimă a autorităților religioase și politice din partea Celui Care este întâmpinat și recunoscut de la porțile cetății drept rege mesianic, făgăduit și așteptat de către popor.
Surpriza cea mare este că recunoașterea acestuia este o ceremonie de întâmpinare la care protagoniștii principali sunt copiii. Toate evenimentele și gesturile lui Hristos Domnul sunt o împlinire a Scripturilor, a unui plan tainic mai înainte cunoscut lui Dumnezeu și prezentat umbros, enigmatic, prefigurativ în Lege, în profeți și în psalmi. În intrarea în sfânta cetate toate cele smerite și lipsite de putere și măreție Îi slujesc Domnului: un pui de asină Îi este deopotrivă tron umblător, animal de povară, iar pruncii iudeilor Îi sunt heralzi, vestitori tainici. Asinul de lângă ieslea Betleemului Îl poartă pe Cel blând și smerit către Patimi, iar pruncii Îi aștern calea făcând din hăinuțele lor covor minunat, iar din ramurile de biruință umbrar de taină. Dacă lângă ieslea veche boul și asinul arătau taina unirii prin Logosul devenit hrană necuvântătoarelor, adică umanității iraționale decăzute, atât prin cerbicia iudaică, cât și prin întunecarea păgânească, aici mânzul asinei înfățișează taina purtării lui Hristos prin smerenie. Noi, fiecare în parte, spune Fericitul Augustin, suntem chemați să ne facem animale de povară care să-L ducem mereu pe Domnul de la Betleem la Ierusalim. Am fost fascinat în copilărie atunci când tata mi-a spus că asinul, măgărușul, este un animal sfânt pentru că L-a purtat pe Iisus către Ierusalim, iar atunci când am văzut primul măgăruș stingher pe un câmp, m-am apropiat să-l studiez, mai ales că tata adăugase un detaliu interesant: toți măgărușii au o cruce pe spate ca semn ales că L-au purtat pe Domnul spre Cruce.
Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate
Icoana praznicului este plină de veselie, cetatea sfântă primind alura și strălucirea Ierusali-mului ceresc, iar copiii au imaginea unor catehumeni care-și dezbracă haina vechiului A-dam îmbrăcând cu jubilație haină albă pascală de neofit, urcându-se cu curaj în pomul ra-iului și purtând în mâini ramuri de biruință. Modul în care Biserica mamă a Ierusalimului a ținut să sărbătorească acest eveniment sfânt în secolul al IV-lea, descris de pelerina Egeria, are în centru copiii: „Și toți copiii din aceste locuri, chiar și cei care nu pot umbla în picioa-re, ci, fiind ei prea tineri, îi țin părinții pe umeri, cu toții poartă ramuri, unii de palmier, alții de măslin. Și astfel, episcopul este condus întocmai așa cum a fost condus Domnul odi-nioară” (Egeria, Pelerinaj la Locurile Sfinte).
Intrarea istorică în Ierusalim prefigurează intrarea Domnului și a celor ce vor crede în El în Cetatea cerească. Toate elementele icoanei liturgice au o conotație eshatologică. Prezența copiilor sugerează lipsa de viclenie, neîncremenire, nerăutate. Ei aduc cântare profetică, îngerească, fiind imagini ale îngerilor din cer: „Șezând pe mânz de asină, Hristoase, când veneai la Patimă, ai primit de la pruncii cei fără de răutate cântare de biruință, Tu, Cel ce ești lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă”. Ramurile pe care le poartă sunt simboluri ale virtuților, iar hainele așternute pe cale simboluri ale făptuirii dumnezeiești. Imnografia praznicului cântă din toată bogăția acestor armonice biblice: „Să ne veselim toți credincioșii cu un glas, aducând lui Hristos și noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuți. Să-I întindem haine de fapte dumnezeiești, și cu taină să-L primim în suflete”. Mesajul este unul bogat în semnificații, dar simplificat ar suna astfel: Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate; numai nerăutatea Îl recunoaște pe Domnul. În același timp, copiii sunt o imagine a pruncilor iudei întâi-născuți pe care îngerul morții îi cruță în noaptea ieșirii din Egipt, dar și a celor întâi-născuți în cer.
Originea semnificațiilor eshatologice amintite vine din lectura tipologică a sărbătorii iu-daice a corturilor, care avea loc din 15 până în 22 septembrie, și care nu a cunoscut prelun-gire directă în anul liturgic creștin, fiind înțeleasă de Părinții Bisericii ca un tip sau figură a realităților creștine. Originea arhaică a acestei sărbători iudaice se află în ciclul sărbătorilor sezoniere, fiind practic sărbătoarea recoltei (Lev. 23, 39), căreia i s-au adăugat câteva rituri specifice: locuirea în colibe din ramuri timp de șapte zile, libații cu apă pentru ploaie, procesiuni în jurul altarului cu un buchet (lulab) de ramuri din salcie, mirt și palmier, purtând un fruct de lămâi (etrog). În general, memoria unui eveniment istoric s-a atașat de o sărbătoare arhaică. Paștele, sărbătoarea primelor spice, a azimelor, a devenit sărbătoarea întâilor-născuți cruțați de către înger în Egipt. Acest proces a fost mult mai târziu în cazul sărbătorii Corturilor. În cartea Leviticului, sărbătoarea Tabernacolelor era destinată să le amintească iudeilor de șederea lor în cort în vremea peregrinării lor prin deșert după exod (Lev. 23, 43). În epoca profeților, evenimentele Exodului devin figuri sau tipuri ale realităților eshatologice: viața drepților în Împărăția mesianică este reprezentată ca o locuire în tabernacole, figurate prin corturile șederii în deșert (Is. 32, 18). Ritul iudaic al locuirii în colibe a primit semnificația eshatologică de prefigurare a sălașurilor în care drepții vor locui în veacul viitor.
Ziua marelui Hosanna
Podoaba acestor locașuri ale petrecerii în veșnicie a fost pusă în legătură cu faptele săvâr-șite de către cei drepți în viața pământească. Există un temei mai vechi și mai adânc al in-terpretării eshatologice în sărbătoarea anuală a instituirii regale, preluată din religiile siriace arhaice, aflată și ea în parte la originea sărbătorii Tabernacolelor, luând de timpuriu un caracter mesianic: adorația regelui actual va fi preschimbată în așteptarea regelui mesianic. Această sărbătoare a devenit în iudaismul post-exilic una a prefigurării timpurilor mesia-nice: „toate neamurile vor urca în Ierusalim pentru a serba acolo sărbătoarea tabernaco-lelor” (Zah. 14, 16). Psalmul 117 se afla în liturghia post-exilică a acestei sărbători, fiind cântat în timpul procesiunii solemne din cea de-a șaptea zi a sărbătorii, când credincioșii înconjurau altarul fluturând lulab-ul din salcie, palmier și mirt. Versetul 27 face aluzie la a-ceastă procesiune: „sărbătoare rânduiți în umbrare până la coarnele jertfelnicului”, desem-nându-L pe Mesia ca pe Cel ce trebuie să vină și cerând venirea Sa prin strigătul de Hosanna. În vechime sărbătoarea aceasta mesianică mai era numită și ziua marelui Hosanna. Lulab-ul și etrog-ul, destinate să împodobească tabernacolele, au fost interpretate ca simboluri ale faptelor bune împlinite în viață de către cei demni de slava învierii sau ca pom al vieții, prefigurare a credinței cu care trebuie să te prezinți în prima zi la judecata lui Hristos. Ramurile de palmier din buchet (lulab) prefigurează asceza, cele de mirt iubirea, iar cele de salcie puritatea. Din acest simbolism derivă obligația iudaică a fiecăruia de a purta propriul său buchet lulab de sărbătoare.
Mai multe episoade și momente din Noul Testament sunt legate simbolic de speranțele mesianice și eshatologice specifice sărbătorii Tabernacolelor. Este vorba în primul rând de Schimbarea la față de pe muntele Tabor, apoi despre Intrarea Domnului în Ierusalim, și nu în ultimul rând de episodul apelor vii (In. 7, 37-38). Procesiunea în jurul altarului din a opta zi de sărbătoarea Tabernacolelor cu lulab-ul și intonarea cântărilor de Hosanna și Benedictus-ul Psalmului 117 avea un caracter mesianic și tipologic, împlinit în persoana lui Hristos la Intrarea Domnului în Ierusalim, iar aceasta din urmă prefigura Parusia în slavă. Apocalipsa descrie o procesiune similară în jurul altarului ceresc (Ap. 7, 9-17): mulțime imensă în fața tronului mielului, purtând ramuri de palmier, îmbrăcați în haine albe. Evanghelia folosește Ps. 117 și pentru intrarea triumfală a regelui mesianic din Duminica Florii-lor și pentru Parusia finală, iar Grigorie de Nissa îl aplică, de pildă, primei parusii care este Întruparea, Liturghia exprimând prin el venirea euharistică a Domnului. În același timp, procesiunea solemnă în jurul altarului de la sărbătoarea corturilor, însoțită de psalmodie, prefigurează corul reconstituit al întregii creații, oameni și îngeri unindu-și din nou vocile în cântare. Sărbătoarea corturilor este legată profund în primul rând de misterul ultimei Parusii, în care va fi destăinuită domnia lui Hristos asupra istoriei.
Reluând această perspectivă eshatologică la tema prezenței copiilor la Intrarea Domnului în Ierusalim putem afirma că pruncii sunt pârga cerească a umanității, avangarda acesteia în Cetatea cerească, primii chemați la cuminecare. (Articol publicat în „Lumina de Duminică” din data de 28 aprilie 2013)
