Pentru un conducător și administrator priceput cum a fost Sfântul Constantin cel Mare, nevoia de restaurare și edificare a unor clădiri cu un simbolism puternic pentru populația imperială era una prioritară. De aceea, după încheierea Sinodului de la Niceea și la inițiativa mamei sale, Elena, Sfântul Constantin a decis să efectueze o serie de lucrări de edificare a unor biserici în Ierusalim și în alte localități din Țara Sfântă unde Mântuitorul propovăduise Evanghelia. Desigur, prima dintre acestea a fost Biserica Sfântului Mormânt.
La vremea respectivă, Ierusalimul se afla într-o situație ingrată. De-a lungul timpului, faimosul oraș cunoscuse perioade prospere, dar și vremuri dificile. Este suficient să ne gândim la măreția Ierusalimului în vremea regilor David sau Solomon și să regândim apoi perspectiva noastră prin prisma distrugerilor totale ale acestuia în vremea conducătorului babilonian Nabucodonosor sau a celui roman Vespasian. Ierusalimul cunoscuse, așadar, momente de măreție, dar și clipe de decădere cruntă, care îl amenințaseră cu dispariția. Prin urmare, la vremea respectivă, Ierusalimul rămânea încă un oraș important, dar fără strălucirea de odinioară. Templul iudaic nu mai exista, iar cultul iudaic fusese interzis în interiorul său, în timp ce creștinii începeau să aibă din ce în ce mai multă importanță. Cu toate acestea, locurile unde Hristos predicase sau unde se petrecuseră evenimente importante din lucrarea Sa mântuitoare precum peștera Sfântului Mormânt sau Golgota nu beneficiau de nici o recunoaștere exterioară. Mai mult, unele locuri erau de-a dreptul păgânizate, având ridicate deasupra lor temple închinate zeilor, ceea ce producea o mare părere de rău populației creștine dornice să le restaureze. Iată ce ne mărturisește Eusebiu despre cazul peșterii în care se afla Mormântul Domnului: „Niște inși fără Dumnezeu și haini își puseseră cândva în gând să piardă de pe fața pământului peșterea aducătoare de mântuire, închipuindu-și în sminteala lor că odată cu ea vor putea fereca și adevărul. Și își dăduseră silință multă aducând acolo, de afară, o grămadă de pământ cu care înfundaseră și acoperiseră întregul loc; deasupra lui făcuseră o movilă pe care o presăraseră cu pietre, ascunzând astfel undeva, dedesubtul ei, sub povara movilei, dumnezeiasca peșteră. Mai apoi, ca să nu rămână nimic la vedere, pregătiseră acolo sus, deasupra, un îngrozitor și adevărat mormânt al sufletelor închinat idolilor celor fără de viață, în care au zidit neînfrânatului duh al Afroditei un locaș întunecos. Acolo, pe niște altare blestemate și spurcate, își aduceau ei jertfele, încredințați că numai acoperind aducătoarea-de-mântuire peșteră cu spurcatele lor întinări vor putea face să li se împlinească dorințele” („Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, p. 137). Mărturia lui Eusebiu de Cezareea este una care ne lasă fără cuvinte la prima vedere. Cu toate acestea, este greu de crezut că au existat persoane care au dorit să efectueze acest act necugetat dintr-odată. Cel mai probabil, peștera Sfântului Mormânt a fost acoperită cu pământ în cursul revoltelor iudaice din Ierusalim care s-au încheiat odată cu cucerirea acestui oraș în anul 70 de către Titus, fiul lui Vespasian, conducător al Imperiului Roman la vremea respectivă. Templul închinat Afroditei este clar o dovadă a răspândirii păgânismului și a elenizării Ierusalimului în perioada în care Hadrian s-a aflat la conducerea statului roman. Ne vine greu să credem că un grup de indivizi, cu de la sine putere, au excavat o cantitate mare de pământ și au acoperit peștera în cauză, iar apoi au construit cu mare fast și un templu închinat Afrofitei.
Milostivirea împăratului Constantin cel Mare
Împăratul Constantin cel Mare nu a rămas indiferent la starea de fapt a lucrurilor din Ierusalim, ci s-a grăbit să ofere o mână de ajutor, atât din punct de vedere financiar, cât și din punctul de vedere al planificării execuției unei biserici și a restaurării ample a peșterii Sfântului Mormânt. În acest sens, s-a procedat la distrugerea templului închinat Afroditei. Toate materialele utilizate la construcția acestuia au fost apoi luate și duse departe de locul unde alcătuiseră acel templu al desfrânării. Apoi, s-a trecut la excavarea pământului, care a fost mutat de asemenea departe de locația în cauză, fiind considerat spurcat din cauza jertfelor idolești care se aduseseră pentru atât timp deasupra sa. În cele din urmă, a fost descoperită și peștera Sfântului Mormânt. Următoarea acțiune întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare a constat în edificarea unei biserici de o măreție deosebită care să stea drept mărturie pentru acel loc sfânt și bineplăcut lui Dumnezeu. În acest sens, el a alcătuit o scrisoare adresată episcopului de Ierusalim, în care preciza următoarele: „Cuvine-se, deci, iscusinței tale să chivernisească lucrurile astfel și să prevadă toate cele trebuitoare așa fel ca nu numai lăcașul bisericii, ci și tot restul să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât până și cele mai mândre zidiri din orașele noastre să fie umbrite de frumusețea ei. Pentru înălțarea zidurilor ei – cât și ca acestea să arate cât mai frumos – bine este să știi că i-am dat-o în grijă bunului nostru prieten Dracilianus, locțiitorul prefectului eparhiei, precum și guvernatorului provinciei. Acestora doi, credincioșia mea le-a trimis poruncă, pentru ca tot ce iscusința ta va socoti de trebuință spre înălțarea locașului, și meșteri și calfe, de le vei face cunoscut, pe dată prin osteneala lor să-ți trimită. Privitor la coloane și la celelalte lucruri din marmură, rogu-te ca singur să chibzuiești ce anume material le-ar putea pune mai bine în valoare și le-ar face mai potrivite cu scopul, apoi neîntârziat scrie-mi, astfel încât din scrisoarea ta să ne putem face și noi o părere privitor la cantitatea și calitatea lor și să le putem trimite acolo de pe oriunde va fi nevoie. Căci se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din întreaga lume să strălucească potrivit cu însemnătatea lui!” (ibid., p. 140). Din acest fragment epistolar putem observa grija accentuată oferită detaliilor de către Sfântul Constantin cel Mare. El nu se mulțumește doar să ofere ordine de la distanță funcționarilor aflați în subordinea sa, ci dorește să fie informat personal de toate cheltuielile importante și din partea populației creștine reprezentată la nivel extern de episcop. Desigur, la o anumită perioadă de timp, chiar și funcționarii locali urma să fie chestionați cu privire la progresul lucrărilor. De aici putem observa o altă calitate a personalității Sfântului Constantin, și anume capacitatea sa de administrare. În mod clar, au existat și alți împărați preocupați de latura administrativă a imperiului, așa cum îi identificăm pe Hadrian, Anastasie I sau Iustinian I, dar grija pentru chivernisirea optimă a cheltuielilor, precum și atenția acordată detaliilor îl plasează pe Sfântul Constantin cel Mare în fața lor. În materialul următor vom continua să identificăm și alte momente esențiale ale lucrării de edificare și restaurare a lăcașurilor de cult efectuată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și, în egală măsură, de mama sa, Sfânta Elena.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 17 octombrie 2013)
