Într-una din zilele anului 1639 Rădăuțiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbați și femei cu copii în cârcă, care țipau cât îi ținea gura, cei mai mărișori ținându-se de veșmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe ulițele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg orașul. Sărăcimea căuta cu disperare să-și salveze pielea iar cei mai înstăriți încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.
Nimeni nu știa cine sunt năvălitorii și de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenția asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obișnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, și-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câțiva călugări mai vânjoși, îmbrăcați cu straie largi, ieșeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine știe ce povară.
Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraș, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune așa, că atacatorii nu sunt turci și cu toate că urma jaful, știau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii și să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaștele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când orașul, curtea roiau de lume, iar biserica era și ea, plină ochi?
Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în fața tabloului votiv, încât nimeni nu-și putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală și au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase și le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârșite, iar moaștele sfântului erau bine tăinuite, au apărut și tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câți vor fi pierit de sabie nu se mai știe, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639 Rădăuțiul nu a cunoscut mila. Însuși Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani a venit la Rădăuți să vadă ce s-a întâmplat, și tulburat de distrugerile văzute ar fi spus cu tristețe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni și prădată de tâlhari”.
Curios este că după acea invazie moaștele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaște nu a mai rămas în viață.
A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.
Legenda se confirmă
Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice și, din întâmplare sau poate chiar ispitiți de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.
Adunând și punând cap la cap tot felul de informații, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veșmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaștele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuți, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite și de mențiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaștele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă sub tabloul ctitoricesc”.
Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire neprețuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau așezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puțin atenția celor prezenți la acea priveghere.
Moaștele sfântului Leontie, din nou la lumină
E lesne de înțeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.
În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului și repunerea moaștelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioși, așa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.
Actualul stareț al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, își amintește de momentul exhumării moaștelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulți preoți, PS Gherasim Putneanul și fostul stareț al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuți la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenți, moaștele nu erau întregi, ci doar numai porțiuni.
Cine a fost sfântul Leontie?
Sfântul Leontie a avut parte dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câțiva ani înainte de tragedia din 1639, același ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit și mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuți, la moaștele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci și ucraineni și alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului”.
Dar cine a fost Sfântul Leontie?
Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârșitul veacului al XIV-lea și prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuțiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viață aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieții, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înființarea scaunului episcopal de la Rădăuți în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniel Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt.
Spre bătrânețe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viață de schivnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit și, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioșilor, cât și faimei moaștelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.
În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiție.
Articol preluat de pe doxologia.ro.
