La Colilia, trecutul și viitorul se reunesc într-un prezent, sub purtarea de grijă a Maicii lui Dumnezeu. O imagine panoramică a Mănăstirii Colilia, din Arhiepiscopia Tomisului, surprinde la un loc pustia, eolienele și cerul, într-o paradoxală metaforă a dăinuirii, dincolo de vreme și vremuri. Aflând istoria acestui loc unic din extremitatea nordică a arhiepiscopiei, trebuie să te înclini cu respect și bucurie, pentru că dacă astăzi se poate vorbi de un prezent al Coliliei, aceasta se datorează unei impresionante și tăcute jertfe creștinești.
Dumnezeu a rânduit ca numele unei buruieni autohtone, colilia, să desemneze, onorant, o așezare întemeiată de o comunitate germană din Mannheim, ținutul păduros al Rinului și Nekarului, venită în stepa dobrogeană din gubernia Cherson – nordul Crimeii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi, nici satul, nici nemții nu mai există aici. Acum, pustiul s-a preschimbat în pustie, „populându-se” cu rugăciune.
Biserica, învingătoarea vremurilor
Ceea ce istoria a spulberat, Dumnezeu a păstrat pentru a ridica și mări la vremuri potrivite. Pe scurt, satul Colilia, aflat între Grădina și Râmnicu de Jos, comuna Cogealac, județul Constanța, s-a depopulat, mai întâi, odată cu repatrierea nemților în 1940, apoi s-a repopulat cu refugiați din Cadrilater, pentru ca în anii comunismului să fie ras cu buldozerele, conform „marelui plan de sistematizare a țării”. A rămas în picioare doar biserica de piatră, ridicată de nemți între 1901 și 1934. Dar și aceasta a fost profanată, devastată, transformată pentru aproape 40 de ani în staul de animale. În 2006, la vreme rânduită de Dumnezeu, în ziua praznicului Sfinților Împărați Constantin și Elena, s-au așezat aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, două maici de la Celic Dere. Adică obștea de început a viitoarei mănăstiri. Peste 600 de oi și 15 camioane de gunoi au fost scoase din biserică. Așa sfârșește istoria trecută, pentru a face loc istoriei celei noi a Coliliei. Așa pustiul s-a preschimbat în pustie, biserica, răscumpărată de statul român în 1957, reparată, apoi pictată de Paraschiv Bejan și fiul său, devenind „centrul lumii” la Colilia. În numai câțiva ani, zestrea mănăstirii a sporit cu un paraclis, un aghiasmatar, o clopotniță, câteva chilii, un arhondaric și un așezământ social ridicat din mila unui om cu inimă mare, în care se nevoiesc, precum monahii, o mână de sărmani.
Jertfa din temelia prezentului
Mă tot străduiesc să găsesc cuvinte potrivite pentru a zugrăvi corect jertfa așezată la temelia prezentului Coliliei și nu prea reușesc. Dimensiunea ei poartă, deopotrivă, chipul maicilor care se nevoiesc aici, al multor neștiuți cu numele, dar și pe cel al părintelui Dometian Jora, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Casian”, primul duhovnic al obștii, care și-a săpat în temelia unei case demolate un bordei, în care a viețuit doi ani și în care s-a așezat cu trupul, după o fulgerătoare suferință, în mormântul săpat din vreme, pentru drumul cel lung spre veșnicie. Și abia după ce am ascultat-o pe maica stareță Rafaela Broască, prima viețuitoare sosită la Colilia, am realizat că nimic din tot ce există acum aici nu s-ar fi făcut fără ajutorul Maicii Domnului.
Maica Domnului este aici
„Mănăstirea noastră poartă hramurile „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Duminica Tuturor Sfinților”. Avem acum o obște de 12 măicuțe, un părinte slujitor și ceva personal auxiliar pentru așezământul social, în care locuiesc câteva familii, niște bătrâni, niște copii, dar pe care nu-l putem încă exploata la capacitate pentru că nu avem utilități: curent electric și apă curentă. La fel și mănăstirea. Avem o centrală eoliană de mici dimensiuni și un generator pe motorină, iar apa o aducem de la 400 m de mănăstire, unde am descoperit un izvor. La centrul social aducem apa cu bidoanele. Deși ne aflăm în câmp, ca într-o pustie veritabilă, nu suntem singuri. Biserica a așteptat-o pe Maica Domnului aici. Ea este cea care ne-a susținut în efortul pe care l-am depus pentru întemeierea acestei obști. Ea este printre noi și ne luminează fiecare pas, fiecare gând. Cei pe care îi avem în asistență au venit împinși de încercări și necazuri. Noi le oferim cazarea și mâncarea, iar ei ne ajută, pe măsura posibilităților, la treburile gospodărești. Avem o familie cu un copil, o doamnă bolnavă din Constanța, care și-a pierdut casa, alți câțiva bătrâni și niște copii la seminarul teologic. Am dori să facem mai mult pentru ei, dar pentru că nu avem utilități, nu putem mai mult. Am cerut sprijinul autorităților locale în repetate rânduri, dar degeaba. Ne dorim foarte mult să împrejmuim locul. Din fostele temelii ale caselor demolate, am început să extragem piatra, pe care o vom folosi la construirea zidului mănăstirii și, în fiecare an, plantăm copaci în jur, ne-a mărturisit maica stareță Rafaela.
Părintele duhovnic Ghelasie, la rându-i, ne spune că „lumea trece printr-o criză duhovnicească și de aceea avem nevoie de mai multă rugăciune, smerenie, mărturisire și sinceritate”. Iar Ion, viețuitor împreună cu familia în centrul de asistență socială, mulțumește lui Dumnezeu pentru că are unde locui, și maicilor pentru ajutor. „Încercările vieții și necazurile m-au adus aici cu familia. Mă ocup cu foarte multe treburi și sunt mulțumit și liniștit. Sunt și șofer, și grădinar, și mecanic. Mă simt bine în mănăstire, soția a reușit să se angajeze învățătoare în sat, iar fata merge la școală. Îmi doresc să mă stabilesc definitiv aici și să pun bazele unei comunități solide și, poate, de ce nu, să reînființăm satul”, mărturisește acesta.
Mai privesc încă o dată Colilia de azi. De pe drum, mănăstirea, care dă sens pustiei, pare întruparea unui verset de psalm, pe care îl și rostim: „Fericiți sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne; în vecii vecilor Te vor lăuda. Că mai bună este o zi în altarele Tale decât a petrece mii în curțile păcătoșilor” (Psalmul 83)… (Reportaj semnat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 noiembrie 2013)
